Life as a game... the GAME....

Legenda inului (poveste populara)

2011-02-18T14:15:00.000+02:00

Data: 09 Sep 2010

Departe de ţara noastră, acolo de unde porneşte crivăţul, se găseşte o ţară cu munţi înalţi, cu prăpăstii adânci şi văi umbroase.

Acolo crestele munţilor sunt acoperite tot anul cu zăpadă şi cu gheaţă.

Într-o vale singuratică din ţara aceea, locuia în vremea de demult un păstor cu nevastă şi copii. Păstorul acesta îşi ducea în toate zilele la păşunat turma sa şi-o păzea de fiarele sălbatice.
In
Dar, într-o frumoasă zi de vară, se trezi în păstor dorinţa să se caţere sus de tot, până în vârful munţilor, până la câmpiile de gheaţă ce străluceau în lumina soarelui. Vroia să privească de acolo lumea cea largă şi să-şi desfăteze sufletul şi ochii.

Se căţără, aşadar, pe pereţii pleşuvi ai stâncilor şi se târî peste pietrele alunecoase, mai sus, tot mai sus, până ajunsese şi la zăpada cea veşnică.

Însă, în zidul de gheaţă, păstorul zări o poartă lucrată cu toată măiestria. De la poarta asta pornea un drum lung şi întunecos, care se sfârşea la o sală măreaţă şi puternic luminată.

Păstorul păşi cu tot curajul pe drumul cel întunecos şi merse în sala cea luminoasă. Dar îl cuprinse mirarea, când s-a găsit într-însa.
Pereţii sălii erau numai de cristal şi de pietre preţioase. În mijlocul sălii stătea o femeie, înfăşurată într-o mantie de argint, încinsă cu o cingătoare de aur, iar pe cap purta o coroană de diamante.

Femeia aceasta era regina zânelor. Fecioare foarte frumoase, având părul împodobit cu flori la fel, stăteau în jurul ei şi o serveau. Copleşit de măreţia şi frumuseţea a tot ce văzuse, păstorul căzu în genunchi înaintea reginei zânelor. Regina zânelor îi zâmbi cu toată blândeţea şi vorbi cu o voce care îţi câştiga inima:
- Îţi dau voie să alegi din toate comorile ce vezi aicea, care ţi se par mai de preţ. Poţi să iei doar aur, sau argint, sau pietre preţioase.
Păstorul îi răspunse cu glas rugător:
- Dă-mi, o, frumoasă regină, florile ce ţii în mână, altceva nu doresc.
- Ţi-ai ales lucrul cel mai de preţ, îi răspunse ea.

Însă, deodată răsună bubuitul înfricoşător al tunetului. Regina zânelor, fecioarele ce-o slujeau, sălile luminoase, toate pieiră într-o clipă.

Trezindu-se ca dintr-un somn adânc, păstorul nu văzu înaintea sa decât întinderi de gheaţă. Pierise şi drumul care ducea la locuinţa reginei zânelor. În mână însă, avea buchetul cu flori albastre şi boabele cele mărunte.

Păstorul se coborî din creştetul muntelui ca să se ducă la turma sa. Dar turma ia-o de unde nu-i; pierise şi ea fără nici o urmă.

După ce alergă şi o căută peste tot locul, în zadar, se duse în sfârşit la coliba sa. Aici se îngrozi, când nevastă-sa îi spuse că el a lipsit de acasă un an de zile şi că în vremea aceasta lupii şi urşii îi sfâşiaseră turma.

Însă, păstorul, fiind un om curajos, îşi veni repede în fire şi-i zise nevestei sale:
-Dacă-i aşa, voi săpa pământul şi voi pune într-însul seminţele de flori ce mi-a dat regina.
Şi făcu precum zise. Nu după mult timp, pe întreaga întindere a ogorului crescură mii de plante, purtând pe ele flori albastre. Acum şi nevasta păstorului prinsese dragoste de florile cele frumoase.

Deseori, în timpul nopţii, regina zânelor cobora de pe munte, pe o rază de lună şi binecuvânta semănaturile. La urmă, florile se trecură şi făcură seminţe.

Într-una din zile, regina zânelor veni în coliba păstorului şi-i spuse şi lui şi nevestei lui că această plantă care dă flori albastre este inul, de pe urma căruia oamenii vor avea foloase foarte mari.

Le arătă cum se lucrează, învăţându-i cum să-l toarcă şi să-l ţeasă. În scurtă vreme, păstorul şi nevastă-sa se îmbrăcară în haine făcute din darul bunei şi frumoase regine a zânelor.

Aceasta se spune că este obârşia inului: căci regina zânelor veghează şi astăzi ca darul ei să fie preţuit şi cinstit.
Cercetează fără să fie văzută, casele unde se toarce inul şi unde se găsesc fete care torc şi ţes fără voie bună, le rupe firul sau le încurcă legătura.
Dar unde găseşte fete sârguincioase, le dă şi ea o mână de ajutor.

Zana vulpilor (poveste populara)

2011-02-18T14:08:00.002+02:00

Data: 28 Feb 2009

Trei câini zdraveni au alergat după ea şi abia când a ajuns la vizuină, vulpea a ştiut că a scăpat cu pielea întreagă. S-a lungit jos, simţind că îi vine să leşine...

Într-o vreme, parcă a auzit că a strigat-o cineva de afară. Şi vulpea a ieşit.
A dat cu ochii de zâna vulpilor, despre care auzise ea pe când era abia căţelandru. Îi povestise bunicul ei, cel mai bătrân vulpoi din vizuinile de sub deal, cum arăta zâna lor.
Zâna vulpilor nu era vulpe ca toate vulpile. Avea coadă şi două picioare de vulpe, dar încolo era o fată bălaie, frumoasă, îmbrăcată de sus până jos într-o haină lungă, făcută numai din pene de găină.
- Roşcato, a spus zâna, ştiu că astăzi era să ţi se întâmple o mare nenorocire. Şi ştiu că o duci greu, că ai căzut de trei ori în capcană, că ai sub cojoc multe alice trimise de vânători. Vreau să te ajut şi vreau să ajut tot neamul vulpesc. Spune tot ce doreşti şi vei avea. Eu am o putere nemărginită. Pot face orice. Pot să-ţi îndeplinesc orice dorinţă...
Vulpii nu-i venea să-şi creadă ochilor şi urechilor.
- Orice dorinţă? a întrebat ea neîncrezătoare.
- Da, orice dorinţă.
- Să nu mai fie câini...
- Nu vor mai fi!
- Şi nici vânători...
- Nu vor mai fi nici vânători...
- Şi nici pureci, nici râie...
- Nu vor mai fi!
- Să nu mai fie iarnă...
- Nu va mai fi!
- Pe pământ să crească numai găini, raţe, gâşte, fazani, potârnichi şi iepuri ... Că de animale mai mari nu-i nevoie...
- Aşa va fi!
- Să nu mai fie coteţe care să îngrădească libertatea animalelor...
- Nu vor mai fi! Mai ai vreo dorinţă?
- Da... oamenii să nu mai are şi să nu mai semene pământul, ci să-1 lase pentru vizuini cât mai multe...
- Aşa va fi! Altceva?
- Viezurii să sape vizuinile, că au gheare mai lungi, apoi să plece, să ne lase în pace...
- Aşa va fi!
- Şi toate acestea se vor îndeplini? a întrebat iar vulpea, simţind că leşină de fericire.
- Desigur...
- Ah, cum să-ţi mulţumesc zână binefăcătoare a neamului vulpesc?
Şi s-a aruncat la picioarele zânei, să i le sărute. Dar nu ştiu cum, ploconindu-se, s-a lovit şi... s-a trezit!

Visase cel mai frumos vis al ei. S-a scuturat de câteva ori şi a privit în jur să se încredinţeze dacă nu cumva zâna vulpilor nu era totuşi acolo. Dar nu era. Afară viscolea. De foame, burta i se lipise de spinare. Iar din sat se mai auzeau câinii lătrând...

Ah, ce bine ar fi fost... scheună jalnic vulpea şi se zgribuli şi mai tare în vizuina strâmtă şi îngheţată. Să văd o singură zi crescând pe pământ numai gâşte, raţe, fazani şi iepuri!...

Cele patru piersici

2011-02-18T14:03:00.002+02:00

Data: 04 Jan 2011

Un ţăran avea patru fii. Odată, el se gandi să-i incerce pe fiii săi. Aşa că, într-o dimineaţă, i-a chemat la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică frumoasă. Omul a plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Apoi m-am gândit că ar fi tare bine să avem şi noi un astfel de pom, aşa că, am luat sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?

- Eu am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ...
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că „lăcomia strică omenia”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună ? l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da' ce-ai făcut cu ea ?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica ?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o ?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un om bun şi asta e tot ce contează.

Teiul şi stejarul

2011-02-18T14:02:00.001+02:00

Data: 17 Feb 2011
Autor: Constanta Nitescu
Prelucrare după fabula Teiul şi stejarul

La poalele unui deal creştea un pui de tei cu frunza lată şi coroană bogată. La începutul verii se împodobea cu floricele galbene, mirositoare şi era vizitat de mii de albine care-i povesteau tot ce se petrece în lume. Teiul era fericit, se bucura de soare, de ploile călduţe de vară şi de cuvintele bune ale trecătorilor.

Într-o zi, întorcându-şi privirea sepre creasta dealului, văzu doi stejari mândri, ce îşi înălţau ramurile spre cer. Păreau aşa de măreţi, aşa de frumoşi, ca nişte împăraţi. Teiul se simţi dintr-o dată aşa mic şi neînsemnat....

Din ziua aceea teiul deveni din ce în ce mai trist. Privea la cei doi stejari şi i se părea că ramurile le ajung până la cer.

Parcă şi Soarele se oprea în dreptul lor să-i salute. Oamenii care urcau dealul se opreau să se odihnească la umbra lor şi le mulţumeau pentru umbra deasă.
- Hei, dacă aş fi crescut şi eu în vârful dealului...toată lumea m-ar fi văzut şi m-ar fi admirat. Nu am avut noroc! ofta micuţul tei.

Dar într-o zi se porni o furtună cumplită. Cerul se făcuse negru ca tăciunele, norii alergau înspăimântaţi, toate vietăţile se ascundeau care pe unde puteau. Vântul urla înfricoşător şi primii stropi de ploaie au început să cadă grei şi reci.
Teiul, aflându-se la poalele dealului, era mai la adăpost, cu toate acestea se sperie tare. Privi spre vârful dealului. Cei doi stejari se luptau vitejeşte cu vântul dezlănţuit, care smulgea fără milă crengi din coroana lor. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Deodată se auzi o bubuitură puternică. Un fulger săgetă asupra unuia dintre stejari, care se transformă într-o torţă vie. Limbile uriaşe de foc trecură cu repeziciune şi la celălalt stejar. Bietul tei, nici nu mai avea puterea să privească.

După un timp furtuna se potoli. Bubuiturile se auzeau din ce în ce mai departe. A încetat şi ploaia. În locul celor doi stejari erau acum două cionturi înnegrite de fum.
Teiul amuţise. După un timp spuse:
- Şi cât de mult mi-am dorit să fiu în locul lor! Acum aş fi fost cenuşă în vânt.

Apoi teiul mulţumi norocului care îl hărăzise să crească la poalele dealului.

Oyasute Yama - poveste orientala

2011-02-18T13:54:00.001+02:00

Data: 15 Jun 2008

A fost odată un fecior din cale-afară de iubitor şi devotat tatălui său, pe care îl chema Oyasute Yama. În acele timpuri se spune ca ar fi existat o lege care obliga pe copii să ducă în munţi pe bătrânii ce nu mai puteau munci.

Tatăl feciorului cu pricina ajunsese atât de bătrân, încât nu mai putea munci. Sosise timpul abandonării lui şi feciorul îl luă în cârcă şi porni cu el spre inima munţilor. În timp ce-şi ducea părintele în spinare, bătrânul tată, care-şi iubea şi el copilul din tot sufletul, rupea crengi de copaci şi le arunca ba ici, ba colo, ca nu cumva dragul său fiu să rătăcească drumul la întoarcere.

Ajunşi în creierul muntelui, fiul strânse un maldăr de frunze uscate şi-şi aşeză tatăl în vârful lor, apoi spuse oftând:
- Şi acum, dragul meu tată, trebuie să ne despărţim.
Bătrânul tată rupse o ramură dintr-un copac şi, arătând-o fiului iubit, zise:
- Copile drag, ca să nu te rătăceşti, am presărat ramuri ca aceasta pe unde am trecut.Ele îţi vor arăta drumul până acasa. Şi acum, rîmâi cu bine, fiu iubit!

Emoţionat până la lacrimi de dragostea tatălui săa, fiul nu se îndură să-şi abandoneze părintele. Îl luă din nou în spinare şi se întoarse cu el acasă.

Dacă fapta aceasta ar fi ajuns la uechile împăratului, atât tatăl, cât şi fiul, ar fi fost aspru pedepsiţi. Dar fiul săpă o groapă în fundul curţii şi îşi ascunse tatăl acolo. În fiecare zi, el îi ducea de mâncare în tainiţă, iar atunci când făcea rost de bucate mai alese, nu se atingea de ele până nu-i ducea părintelui său.

Într-o zi, împăratul dădu poruncă în ţară să i se facă o frânghie de cenuşă. Supuşii săi se străduiră zi şi noapte să facă frânghia comandată, dar în zadar.

Cererea împăratului ajungând şi la urechile bătrânului, acesta îi spuse fiului său:
- Încolăceşte o frânghie pe un fund de lemn şi dă-i foc.
Fiul ascultă de povaţa tatălui şi obţinu, într-adevăr o funie de cenuşă. Bucuros, se prezentă numaidecât cu ea în faţa împăratului şi fu răsplătit pentru iscusinţa sa.

La scurt timp după aceea, împăratul îl chemă din nou pe tânăr ţi-i dădu un ţăruş din lemn, astfel tăiat încât arăta la fel la ambele capete şi-i ceru să-i arate unde e vârful şi unde e rădăcina. Băiatul luă ţăruşul acasă şi ceru din nou părerea bătrânului său tată.
- Pune şăruşul în apă, îl sfătui bătrânul. Capătul care va încerca să iasă din apă, va fi vârful, iar cel ce se va afunda în apă va fi rădăcina.

Tânărul făcu întocmai cum îl învăţă bătrânul său tată şi anunţă rezultatul înaltului împărat. Impresionat de inteligenţa lui, împăratul îl răsplăti şi mai darnic pe tânăr..

Dar împăratul veni în curând cu o a treia problemă şi mai dificilă decât celelalte două. El porunci tânărului să construiască o tobă care să scoată sunete fără a fi lovită.

Băiatul îşi consultă din nou tatăl.
- Nimic mai uşor, fătul meu, zise bătrânul. Du-te şi cumpără o piele potrivit de mare. Apoi mergi la munte şi fă rost de un stup.

Şi el procedă întocmai cum îl învăţă tatăl său, iar bătrânul croi din piele o tobă, iar înăuntru instală roiul de albine.
- Iată toba, fiule,. Înfăţişează-te cu ea în faţa înălţimii sale.

Feciorul luă imediat drumul spre palatul împăratului. Iar când acesta atinse toba, albinele din interior, tulburate fără veste, începură să zumzăie de vibra membrana tobei ca lovită de sute de ciocane. Nu exista nici o îndoială: toba cânta de la sine.

Lăudându-l pe băiat pentru soluţiile înţelepte date celor trei dificile întrebări ale lui, împăratul îl întrebă în cele din urmă cum a reuşit să se descurce atât de bine.
- Fiind prea tânăr şi având puţină experienţă, răspunse flăcăul, n-am reuşit să rezolv niciuna dintre probleme. Soluţiile le-am aflat de la tatăl meu, om bătrân cu experienţă bogată...
Şi pentru că spusese destule, tânărul se hotărî să fie cinstit până la capăt:
- Nu m-am încumetat să-mi abandonez părintele în munţi, luminăţia-ta. L-am ascuns în fundul grădinii...

Impresionat de povestea fiului iubitor, dar şi de înţelepciunea părintelui său, împăratul zise:
-N-aş fi bănuit că bătrânii sunt atât de înţelepţi şi de folositori. De acum încolo, nimeni să nu-şi mai abandoneze părinţii neputincioşi în munţi.

De atunci se spune că vârstnicii au trăit împreună cu fiii lor până la adânci bătrâneţi.

2010-10-31T21:53:00.001+02:00

Fara comentarii...

Pasul absent
de Octavian Paler

Doar un pas ne desparte.
Nu stiu daca pasul absent
e al meu
sau al tau.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
si între noi curge noaptea.
Ca sa ajungem atât de aproape
ca sa ramânem atât de departe
doar un pas ne desparte
si între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

Who are you? Really?

2009-08-30T00:42:00.014+03:00

O amica numita prieteneste Elfa a lansat in urma cu ceva timp urmatorul "concurs" (il gasiti pe facebook.com):

What is your Alter-Ego Personality Type?

Si iata raspunsul (e putin "periat", dar in mare parte adevarat):

Incercati si voi! Poate fi haios si interesant.

Alte ganduri...

2009-07-05T23:05:00.004+03:00

In ultimele luni, partenerul meu si-a propus sa imi ofere o educatie serioasa in domeniul filmelor Sf de bun simt. Si uite asa am ajuns si la "Battlestar Galactica". "Si?" ati putea comenta domniile voastre deja plictisiti. Ei bine, daca veti avea curiozitatea si rabdarea sa urmariti primele trei serii din acest serial, veti ajunge la aceeasi concluzie ca si mine: oare chiar meritam sa traim? Ma refer la specia umana, evident.

Intrebarea ramane retorica, dar ma urmareste obsesiv de vreo doua luni si, sincera sa fiu, ma cam sperie. Incerc sa imi ofer mie insami argumente de genul ca exista multi oameni buni dispusi sa se sacrifice pentru ceilalti, oameni dedicati intru totul faptelor bune. Dar imi aduc aminte si de oameni care traiesc numai pentru razboi, oameni care nu pot convietui impreuna cu societatea, oameni care isi maltrateaza intr-un fel sau altul copii si muuulte alte atrocitati pe aceeasi tema pe care nici nu vreau sa le constientizez. Mi-e tare teama ca urmasii nostri, ingerasii de azi si cei de maine, pe care unii dintre noi ii crestem cu atata dragoste, nu au nicio vina si merita o viata mai buna decat a inaintasilor lor, merita o planeta curata atat fizic, cat si moral.

Toti speram, intr-un fel sau altul, ca "generatia noua" sa schimbe radical starea de lucruri actuala, dar oare nu aruncam pisica moarta in curtea vecinului si o data cu aceasta si responsabilitatea pe umerii celor prea tineri pentru a face fata unor asemenea probleme? Se spune ca cei ce sunt acum copii reprezinta un pas evolutiv pozitiv in istoria umanitatii, dar.... viitorul este incert, iar raspunsul la intrebarile mele sta in actiunile fiecaruia dintre noi, in hotararea de nestramutat de a actiona gandindu-ne la binele comunitatii si nu numai la binele personal... Suna prea poetic si chiar propagandistic, nu? Vedeti voi o alta solutie? Pentru ca as vrea sa sper ca voi reusi sa imi cunosc nepotii inainte de a muri si ca vor trai bine, fericiti asa cum putini dintre noi sunt.

Ganduri....

2007-10-11T12:13:00.000+03:00

De ce traim? Iata o intrebare care ma urmareste in ultima perioada de timp...

O pritena mai noua, aflata la varsta adolescentei, constata cu durere ca nu este indicat sa te implici intr-o poveste de dragoste, ci numai sa te distrezi. Si atunci ma intreb, retoric bine-nteles: "Care e rostul nostru sa traim? Pentru ce ne nastem?" Adica ne nastem, ne chinuim vreo 15 ani prin diverse scoli incercand sa acumulam cat mai multe informatii mai mult sau mai putin folositoare dupa care suntem nevoiti sa le aplicam in cadrul unei activitati care se numeste "serviciu", eventual ne casatorim, facem sau nu 2-3 copii si dupa inca vreo 30 de ani de rutina ne dam obstescul sfarsit. Si iata ca insisit sa intreb pentru ce traim? Ce rost au toate aceste zbateri: scoala, invatat, serviciu? Daca era nevoie ca cineva sa fie exclusiv dedicat muncii, am fi folosit robotzei. Dar totusi suntem dotati cu un suflet, cu gandire logica si sentimentala. La ce folosesc aceste "daruri"? Va las sa va ganditi si astept un raspuns...

Azi am avut un pic de treaba cu iubitul meu in oras si m-am surprins la un moment dat uitandu-ma atenta la el. Ii era cumplit de somn, abia se misca si, sincer, nu s-ar fi dat jos din pat daca nu mi-ar fi promis ca ma ajuta. Si mi-am dat seama cat de rabdator poate fi sa ma suporte si sa isi respecte promisiunea, desi nu se simtea in stare. Si m-am simtit atat de .... eram in rolul de exploatator, iar fiecare privire ma durea. Imi raspundea cu rabdare si calm la toate intrebarile si nu a lasat vreodata sa se inteleaga dintr-un gest sau vreo vorba ca l-ar deranja situatia, dar l-am simtit obligat promisiunii pe care a facut-o. Extrem de neplacut.... Pana la urma, care este granita intre obligatie si placerea de a face ceva intr-un cuplu? Traind aproape 8 ani intr-o relatie in care obligatia era o lege de fier ce nu putea fi ocolita, mi-am dorit sa elimin acest cuvant din dictionar, dar constat ca sunt obligata sa il accept. Din ce cauza? Pentru ca nu exista suficienta comunicare. Nu m-as fi suparat deloc daca iubitul meu imi spunea ca nu e in stare sa isi duca promisiunea la sfarsit, pur si simplu am fi amanat activitatea respectiva pentru o alta zi. Degeaba am insistat eu sa abandonam momentan proiectul, caci iubitul meu s-a simtit dator sa se sacrifice, pentru a nu ma dezamagi pe mine sau pentru a nu se dezamagi pe sine. Ce bine ar fi daca am comunica mai mult!!!! Dar ce sa faci cu oamenii aceia care au invatat sau au fost invavati sa nu-si exprime sentimentele???? Oricum, cheri, te ador, inclusiv pentru situatii de genul celei de azi cand nu a contat atat de mult starea ta, cat promisiunea pe care mi-o facusesi.

Ieri in schimb, iubitul meu a fost extrem de tandru, neobisnuit pentru un om care nu lasa a i se vedea sentimentele, m-a uimit prin dragalasenia cu care mi-a vorbit si pentru sentimentul acela de dor pe care mi l-a lasat... Cum de sunt oamenii atat de schimbatori? Cum sa nu fiu bulversata in asemenea conditii?

Si daca aceste situatii minore nu ar fi de ajuns, azi aflu cu consternare ca, in ciuda eforturilor mele de a ascunde relatia mea cu iubitul meu, una din rudele mele apropiate a considerat ca e necesar ca toti colegii mei de serviciu sa cunoasca acest aspect al vietii mele intime. Mai mult, cea ce nu cunosc este un subiect tocmai bun de barfa. E penibil sa te afli intr-o asemenea conjunctura.... Cu ce drept se amesteca altii in viata ta???? Voiam sa nu stie nimeni de noi doi si, in ciuda parerii pe care v-ati facut-o sau nu despre mine, pot fi extrem de discreta, in speranta ca ma pot bucura de iubitul meu fara interventii din afara. Inca un vis spulberat... Si uite cum ajung iarasi sa ii urasc pe oameni! De ce nu isi vad de vietile lor?????

Pe de alta parte, mi-e tare dor de cel mai bun prieten al meu.... Se pare ca viata agitata pe care o ducem ne impiedica sa ne mai vedem si usor-usor pierdem legatura. Se pare ca reusim sa ducem la perfectiune rezolvarea a tot felul de prioritati legate de serviciu, scoala, familie si multe alte aspecte alte vietii noastre, si lasam intotdeauna pe mai tarziu o intrevedere cu un prieten sau un banal telefon. Si mai tarziu, peste ani de zile ne intrebam de ce suntem atat de singuri... Eu insami am procedat asa, dar de curand m-am hotarat sa abandonez ceea ce nu e de stricta necesitate si sa ma concentrez mai mult asupra a ceea ce mi se pare mie important in viata: prietenii, iubitul, familia, bucuria si cultivarea sufletului. Ieri l-am invitat la dans si mi-a raspuns ca nu stie sa danseze. Am ajuns cu totii in situatia in care nu mai conteaza nici pentru noi ceea ce dorim sau nu, ci numai ce putem face, ce putem realiza. Pentru prietenul meu era mai important faptul ac nu poate realiza ceea ce ii propusesem, decat sa-si arate entuziasmul si disponibilitatea de a invata. Isi mai aminteste cineva cum e sa dansezi, sa te lasi purtat de muzica si de iubitul sau iubita ta? Pana la urma dansul e o forma de demonstrare a sentimentelor pentru cealalta persoana si increderea totala in ea, e momentul in care cele doua suflete ar trebui sa se contopeasca si sa devina o singura entitate, revenind la forma ei primordiala.

Sunt doar niste ganduri razlete, ivite din neant si disparute in abisul conexiunilor nervoase din creierasul meu. Nu le bagati in seama!

Of, iubirea asta....

2007-09-05T12:37:00.001+03:00

Azi am colinat pe net si am apucat sa frunzaresc revista on-line Kudika. In afara de faptul ca m-am lovit de tot felul de articole scrise doar de dragul de a fi scrise si am citit o multime de comentarii ale unor oameni "normali" (oare la ce ma asteptam???), am gasit un articol care mi-a placut pe pe care il voi reproduce mai jos.

Ce mi-a placut la el? Mesajul transmis: dorinta autoarei de a rupe barierele instituite de societate, mascate sub denumirea de "comportament civilizat", "moralitate", "legile lui Dumnezeu". Am recunoscut o femeie (chiar nu conteaza varsta) care se lupta cu ea insasi in incercarea de a-si gasi echilibrul interior. Toti am trecut cel putin o data prin aceasta experienta, dar nu m-am putut impiedica de a retrai propria mea revolta referitoare la "legile" impuse de societate sub un pretext sau altul.

Va rog, daca aveti rabdarea sa cititi acest articol, sa intrati si pe Kudika si sa cititi postarile ulterioare articolului. Astept comentarii...

"Am ales calea iubirii

publicat pe 29 August 2007

Toata copilaria mea am avut un singur idol: bunicul meu. Credeam tot ce imi spunea si ascultam cu mare atentie toate invatamintele lui. Fiind preot toata viata reusise sa-mi inoculeze aceea magie pioasa a unui bun crestin.

Desi au trecut 20 de ani de cand a murit, am si astazi in memorie multe din invatamintele sale, principii cu care in trecut eram intru-totul de accord. Astazi, insa am nenumarate indoieli! As da oricat sa pot dialoga adevarat cu el acum, cand am 35 de ani, cand filosofia despre viata s-a schimbat in mod radical, cand am atatea intrebari fara raspunsuri si cand mi-am dat seama ca nu mai cred multe din ceea ce ma povatuia el candva.

Imi aduc aminte ca imi repeta mereu: femeia care iubeste mai multi barbati intr-o viata (si invers) il ucide pe Dumnezeu! Acum ma intreb: ce fel de Dumnezeu este acesta care uraste fericirea oamenilor? Un maniac care nu accepta decat singuratatea si lacunele? Un asemenea Dumnezeu nu se multumeste sa fie crud, orb si nedrept. Nu-i ajunge moartea noastra? Nu-l multumeste faptul ca am venit intr-o lume unde, dupa ce am vazut florile, cerul senin si marea, ni se arata mormintele? Nu. El vrea sa ne lipseasca si de aceasta lume. Ne promite o imparatie in ceruri cu conditia sa renuntam la imparatia de pe pamant! Ne fagaduieste o iluzie, ca sa intoarcem spatele realitatii. Vrea sa detestam tandretea, mangaierea, dorinta. Pentru a-i fi pe plac, ar trebui sa purtam toti o cingatoare de fier cu cuie pe dinlauntru si sa ne dam din cand in cand singuri ghionturi, cat mai dureroase, sa ne aduca aminte datoria de a-l iubi numai pe el! Iubind viata, il contrariem! Iubind frumusetea, riscam sa nu-l intalnim niciodata! Dorind fericirea, ne atragem pedeapsa lui! Ca sa intram in gratia lui divina, ca sa avem o sansa sa ni se arate, trebuie sa fim schilozi, nebuni, sfartecati de dureri, chinuiti de boli si singuri! Inseamna ca, in ciuda celor invatate, acest Dumnezeu ros de gelozie nu suporta sa vada oamenii iubindu-se intre ei! Se considera frustrat prin dragostea unui om catre alt om! Si vrea sa ne ia totul, in numele unei promisiuni!

Crescand, am inceput sa ma uit mai atent afara, sa-mi judec faptele si sa-mi observ mai bine greselile. N-am iubit viata cat ar fi trebuit, dar cu siguranta acum o iubesc mai mult ca orice. Si n-am inteles totdeauna ca nu ajunge sa ne declaram dragostea de viata. Trebuie s-o si dovedim.

Daca Dumnezeu are astazi atatia inamici, aceasta nu se datoreaza, cred, celor ce l-au detestat, ci acelora care l-au iubit in chip gresit: ascetilor, sfintilor, celor care au opus vietii imparatia cerurilor. Caci oamenii nu s-au nascut ca sa urce pe Golgota si sa se suie pe cruce! Ei s-au nascut ca sa cultive pe Golgota grau, sa-l secere si sa faca paine. S-au nascut pentru ca la umbra macesilor de pe Golgota sa-si culce copiii la amiaza, sa priveasca inserarea cu duiosie, sa bea apa din izvoare cand le e sete. Ei n-au avut nimic cu cerul, pana cand au fost siliti sa dispretuiasca pamantul. Intr-o buna zi li s-a spus: ”Nu va mai ganditi decat la ziua de apoi!" Cei care n-au vrut sa asculte, s-au intrebat: de ce? Din aceasta revolta impotriva pretentiilor cerului, iubirea a avut de castigat. Oamenii au inteles ca se pot bizui pe iubire impotriva cerului, ca iubirea este de partea lor, ca sa tina piept ascetilor, sfintilor si tuturor celor care-i chemau in desert.

Ce sa facem in desert? Sa ne pregatim pentru viata de apoi? Dupa ce vom muri, vom apartine desertului? Dar deocamdata sa ne lase cei care ne vorbesc tot timpul despre vesnicie, sa ne ocupam putin de aceasta zi in care traim.

Sa recunoastem, ceea ce ni s-a spus a fost destul de limpede: ”Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor va fi imparatia cerurilor”! Dar daca nu suntem saraci cu duhul? Cum vom obtine ingaduinta de a patrunde in imparatia cerurilor? Prin asceza, ni s-a spus!

La urma urmei, fiecare face ce vrea cu darurile sale si nimeni nu este in masura sa judece daca ati facut bine sau rau. Dar niciun om care iubeste viata nu poate ramane indiferent cand i se atrage atentia ca aceasta pasiune a sa, risca sa-l ucida pe Dumnezeu. Intr-o asemenea situatie, el nu are decat doua solutii. Sa se lase intimidat si sa intoarca spatele vietii, sau sa se revolte si sa intoarca spatele lui Dumnezeu!

Toti cei ce cred in prietenie, in iubire, in arta, in poezie, in bucurie, in simturile noastre, toti cei care nu dispretuiesc ceea ce nu poate fi dispretuit, viata, toti sunt dintr-o data obligati sa aleaga. Amenintata cu flacarile iadului,iubirea trebuie sa se apere. Ea descopera lupta, pentru ca numai luptand vom iubi.

Oare ascetii nu si-au dat seama ca amenintandu-ne cu cerul ne deschid ochii asupra pamantului? Cei mai multi dintre noi, in loc sa fim cucernici, preferam sa fim fericiti. In felul acesta sa facem din iubirea noastra nu un simplu sentiment, ci o credinta. Sa facem din iubire nu o simpla problema a inimii, ci o problema de adevar. Ne-au ajutat vorbindu-ne despre viata vesnica, sa intelegem mai bine pretul lucrurilor care ne inconjoara. Gloria? Daca Dumnezeu, de care ne vorbesc mereu ascetii, vrea sa amanam totul pentru imparatia cerurilor, eu una, nu il voi asculta. Si daca trebuie sa spun asta in numele meu, voi adauga ca sunt hotarata sa iubesc viata mai departe, chiar daca sunt amenintata. Fac parte dintre cei ce cred ca putem sa descoperim fericirea, eu insami descoperind-o de atatea ori, fara sa fim in prealabil nefericiti si fara sa fim educati prin frica. Si nu ma intereseaza nicio explicatie a rostului nostru pe lume care nu ne da nici o sansa de fericire. Sunt convinsa ca inlauntrul acestei iubiri si numai inlauntrul ei exista punctual de sprijin dupa care tanjea Arhimede. Oriunde l-am cauta in alta parte ar fi inutil.

Si unde sa-l cautam? Niciodata nu vom strange in desert recoltele pe care le asteptam. Acolo, in afara de consolari, nu vom primi nici un dar. Iar noi nu de consolari avem nevoie, ci de o credinta in stare sa apere ceva pentru lumea aceasta, stiind ca dincolo de ea nu exista nimic. De fapt,daca n-ar fi fost atatia disperati, probabil am fi iubit mai putin speranta. Daca nu ni s-ar fi vorbit atat de mult despre moarte, probabil ne-am fi simtit mai putin datori vietii. Si daca nu ni s-ar fi impuiat atat de mult capul cu nevoia de a ne mantui, am fi lasat cerul in pace, fara sa-l plictisim pe Dumnezeu cu revoltele noastre. Probabil ca purtand in mana numai trandafiri, dragostea noastra de viata ar fi atipit. Vorbind numai in soapta si facand declaratii dulcege, ar fi pierdut din incapatanare. Ascetii au fost si sunt pentru noi cingatoarea noastra de fier. Cuvintele lor ne-au amintit datoria noastra. Noi intelegem datoria noastra, detestand la nevoie cerul, daca el ameninta sa ne ucida iubirea.

Astazi, mai mult ca oricand, avem nevoie de frumusete, de prietenie, de afectiune, de tandrete, de mangaiere mai mult dacat orice promisiune intr-o imparatie ulterioara. Altarele noastre sunt ceea ce vedem in viata frumos, nobil si drept. Si daca a crede asta e un pacat, eu una vreau sa raman printre pacatosii care iubesc.

Exista o vina aici? Am pus si voi pune de aici inainte, toata viata mea iubirea in stare de lupta, numai daca voi fi amenintata, cum am mai fost, cu o politie metafizica impotriva pasiunilor noastre.

Intelepciunea? Tot ce stiu acum despre intelepciune, este ca ea trebuie sa inceapa prin a recunoaste ca din moment ce ne-am nascut, trebuie sa traim viata aceasta. Avem nevoie sa ni se vorbeasca nu despre nemurire, ci despre ceea ce trece ireparabil. Rostul filosofiei nu e ca sa ne spuna ”sperati intr-o alta lume”, ci sa ne deschida ochii spre ceea ce se afla la indemana noastra si nu vedem. Caci nu de sfintenie are nevoie lumea, ci de frumusete si iubire. Daca nu ne putem mantui dacat renuntand sa cautam paradisul aici, pe pamant, atunci, eu, cel putin, prefer sa mor vinovata. Bunicul meu imi zicea: daca un sfant nu obtine nimic pentru sine, obtine, in schimb, pentru ceilalti! Acum nu mai cred, nu-i adevarat.

Nu mai cred multe din ce mi s-au spus. Acestor profeti le pot spune astazi sa ma slabeasca cu profetiile lor. Sa inceteze cu vorbaria lor sumbra. Avem treaba sa gasim vietii noastre un rost! Mai ales ca cei mai multi dintre ei au profetizat sinuciderea fara sa se sinucida si au facut elogiul singuratatii fara sa fie singuri.

Cred ca am inteles bine. Orice om inteligent alege viata si iubirea si asta indiferent de pret.

Candva am citit o poezie pe care nu am s-o uit niciodata: ”E nebunie spune ratiunea, Este ceea ce este spune iubirea, E nenorocire spune judecata, Nu e decat durere spune frica, E fara perspectiva spune intelepciunea, Este ceea ce este spune Iubirea, E ridicol spune mandria, E necugetat spune prudenta, E imposibil spune experienta, ESTE TOT CE POATE FI, SPUNE IUBIREA!”

Eu am ales calea iubirii si indiferent ce vor spune unii si altii, putin imi pasa. De un singur lucru sunt sigura pana acum: magia iubirii este unica si inegalabila, este cea mai profunda si mai complexa traire din viata omului.

Si chiar daca am iubit mai mult de un barbat, astazi, imi pare rau, dar nu mai pot fi de acord cu ce mi-a spus bunicul meu cu foarte multi ani inainte. De cate ori am iubit, de atatea ori am crezut ca sunt cea mai fericita fiinta din lume si indiferent ce vremuri voi apuca ”NU AM SA ARUNC NICIODATA DRAGOSTEA PE FEREASTRA”, ba mai mult, voi impartasi tuturor acest crez. Astazi iubesc, deci traiesc, exist, sunt fericita!

Un articol de Alisia"

Sursa: http://www.kudika.ro/articol/relatii/4431/Am-ales-calea-iubirii.html

Si inca o zi...

2007-09-03T15:57:00.000+03:00

Azi de dimineata m-am trezit cu capul pe pieptul iubitului meu si ma intrebam in naivitatea mea de ce trebuie sa ma dau jos din pat, de ce trebuie sa ma dau jos din pat, sa parasesc caldura aceea placuta de sub paturica, sa ma despart atatea ore de mirosul ademenitor al pielii celui de langa mine, sa ma lipsesc de mangaierea lui... DE CE???? Nu inteleg de ce atunci cand ma simt bine apare ceva sau cineva care sa strice armonia pe care cu atata greutate o construiesc!!! DE CE????

Dupa ce in ultimele zile m-am tamponat usor cu diverse persoane din anturajul meu, adanc indoctrinate cu ceea ce se numeste moralitate si conduita civilizata, si am iscat cateva valuri aparent inofensive, azi m-am hotarat - nu am sa-i mai permit nimanui sa se amestece in viata mea. Si uite cum am de gand sa sochez toata comunitatea si am sa raman in amintirea colegilor mei de generatie... Ce m-a impiedicat sa fac asta mai demult? Ei bine, m-am intrebat si eu adesea si nu am gasit decat un singur raspuns: asa suntem invatati din prima zi in care pasim in aceasta viata. Suntem indoctrinati cu respectul si atasamentul fata de parinti si bunici, cu obedienta fara carctire fata de acestia, chiar daca viziunea lor nu mai corespunde cu realitatile socio-culturale ale lumii prezente, sunte invatati de Biserica ca e un pacat deosebit de grav sa nu dam ascultare celor mai in varsta. La toate acestea, mai trebuie adaugat si faptul ca femeile vin pe lume cu un defect major - suntem supuse traditionalismului, conservatorismului. E cumplit de greu sa te revolti, sa darami redutele invizibile ridicate atatia ani in jurul nostru, dar nu e imposibil.... E atat de usor sa critici pe altii in actiunile lor, dar pus in aceeasi situatie, te pierzi si accepti drumul mai facil... M-am saturat sa o fac. Vreau sa cred ca totusi cei care risca mult au si castiguri pe masura....

De ce ma simt atat de debusolata si dezolata????

"The importance of being .... a MAN"

2007-08-29T11:50:00.000+03:00

Mi-am adus aminte, tangential, recitind un text scris de cea mai noua prietena a mea, cat de ciudata poate fi viata. Prietena mea spunea ca "life is what we make it" si ca in definitiv, singuri decidem fiecare moment al existentei noatre.

Tind sa o contrazic. Ce frumos ar fi daca liberul arbitru chiar ar exista... Dar exista momente in viata omului, vorbesc in cazul general, cand se vede un simplu spectator aflat in fata scenei propriei lui vieti, cand se trezeste in fata a ceva atat de neasteptat si frapant incat nu-i vine sa creada.... Din pacate, viata este deja trasata undeva, de cineva pe care noua ne convine sa il numim Dumnezeu sau Allah sau Budha sau... nu mai conteaza cum, cert este ca e cineva superior noua. Singurul nostru aport este alegerea in anumite momente, numite "rascruci", a unei directii sau a alteia. Inchipuie-ti un copac maaare, inalt, maiestuos, impunator, cu o coroana superba. Copacul acesta care iti taie respiratia este chiar viata ta. Cracile mai groase sunt evenimentele majore care iti brazdeaza viata, dar la un moment dat va trebui sa alegi: o scoala, un liceu, o profesie, apoi o schimbi cu alta asemanatoare sau total diferita, daca iti intemeiezi sau nu o familie, daca faci sau nu copii, si multe alte alegeri de genul acesta. Fiecare te poarta spre o alta directie, DAR finalul este acelasi.

Permite-mi sa-ti dau un exemplu: un mecanic de locomotiva si ajutorul acestuia preiau o locomotiva functionala, atat pe acte cat si fizic, proaspat venita de la reparatii. Pleaca in cursa, fara sa inregistreze vreo problema, iar pe drumul de intoarcere, undeva are loc un accident teribil, soldat atat cu moartea unor oameni, cat si cu pagube de nivelul a catorva miliarde la locomotiva. Evident ca se fac investigatii atat in cadrul societatii de transport, cat si in cadrul autoritatii de stat care supervizeaza transportul feroviar, iar solutia este gasita imediat, in stil romanesc: mecanicul locomotivei trebuie sa faca inchisoare pentru ca nu a raportat locomotiva ca fiind defecta, iar ajutorul de mecanic demis. Simplu, nu? Si mai presus de toate, convenabil! Intamplator am fost martorul din umbra al acelui incident si, datorita influentei de care inca ma bucur in domeniu, am analizat situatia si am hotarat ca mecanicul de locomotiva era complet nevinovat. Iti inchipui ce s-ar fi ales de familia omului (are o sotie si doi copii mici)???? In afara de faptul ca si-ar fi pierdut casa si toata agoniseala, ar fi petrecut restul vietii in inchisoare, ispasind o pedeapsa care nu i se cuvenea, generata de nepasarea unor muncitori de la Electroputere Craiova. Nu mi-am inchipuit ca o vorba de-a mea va avea atat rasunet: persoana in cauza a fost disculpata, in schimbul parasirii locului de munca. Un sacrificiu relativ mic in comparatie cu alternativa, nu? Acest eveniment s-a intamplat candva in toamna anului trecut, dar inca ma marcheaza.... Nu il cunosteam pe omul acela, dar cuvantul meu a insemnat atat de mult pentru el... Nici el nu ma cunoaste, dar sunt sigura ca se gandeste din cand in cand cu gratitudine la mine. Bietul om nu a facut nimic care sa conduca la acel accident terifiant (locomotiva corespundea atat scriptic, cat si fizic, nu se inregistrase nicio problema in timpul cursei), iar apoi in urma anchetelor de la Procuratura si AFER se vede deja sacrificat fara vreun drept la apel. Daca ti s-ar intampla tie, cum ai reactiona??? Uite cum un alt om, un necunoscut, i-a salvat practic viata. Nu ma laud cu chestia asta, dar ma bucur in fiecare clipa ca am facut acel gest si l-am scapat. Poate candva voi avea si eu nevoie de ajutor si un necunoscut mi-l va acorda. Revenind la discutia de mai devreme, sustin cu tarie ca nu avem dreptul sa ne facem viata asa cum dorim, ci suntem supusi imprevizibilului, necunoscutului. Ca niste pioni pe tabla de sah a doi sau mai multe zei, niste jucarii.....

Cateodata stau si ma gandesc ca povestile din "Legendele Olimpului" a lui Alexandru Mitru nu sunt simple povesti... Si daca e adevarat? Daca suintem niste biete animalute la dispozitia unor zei???

Inca o zi....

2007-08-28T10:19:00.000+03:00

Azi m-a cuprins o tristete adanca, desi nu am niciun motiv serios. Pur si simplu asa s-a intamplat. Si totusi....

Nu era suficient ca viata mea de zi cu zi este un val urias care vine pe neasteptate si sterge tot ce e prestabilit, instaurand noi legi temporare... M-am cam saturat ca activitatea mea de la birou sa fie atat de dinamica, mi-as dori o perioada de repaus in care sa nu fac altceva decat sa trandavesc, sa ma regasesc, mi-as dori LINISTE. Mai nou, gandind ca nu am parte de aventura, ci, din contra, ma plictisesc, am considerat ca e cazul sa ma indragostesc.

Inca imi aduc aminte sfaturile doctorului meu curant: "indragosteste-te, incearca sa ai o viata sexuala plina de pasiune, iubeste si simte-te iubita, fa TOTUL pentru a te simti implinita!". Nu o data l-am bombanit iesind pe usa cabinetului... "Ce stie el? E rupt de realitate? Ce crede el, ca ma pot indragosti la comanda, ca pot gasit timpul necesar pentru "vanatoare" sau pentru cel pe care printr-un noroc formidabil l-as gasi? El nu stie ca toata viata mea se reduce la munca intensa la serviciu si apoi obligatii familiale? Nu stie ca momentan nu am timp de mine? Pur si simplu nu am timp! Auzi tu - sa ma indragostesc! Ce idee!!!! Mai are multe idei de genul acesta????"

Mi-aduc aminte cu un zambet fugar pe fata ca eram candva o fetiscana careia nu-i pasa de obligatiile de nicio natura, ca ma indragosteam fara nicio problema, nu importa de cine, atata timp cat eram amandoi in al noualea cer... Azi lucrurile s-au schimbat profund: am fost nevoita sa inteleg si sa accept faptul ca "intr-o relatie, fiecare membru are drepturi si obligatii, dar mai ales obligatii". Si iata cum placerea de a te simti indragostita, de a iubi a disparut sub povara "obligatiilor", cum am devenit incet-incet o "femeie normala".

Din fericire pentru mine, inca am mai gasit, undeva dosit intr-un coltisor al sufletului, un pic din copilaria ce ma caracteriza candva, un pic de nebunie si de tinerete. Si iata ca norocul mi-a suras, neasteptat, acolo unde nu vedeam nimic promitator, iar eu am acceptat provocarea sortii ca pe ceva natural, fara sa intervin in vreun fel, fara sa ma impotrivesc. De cateva saptamani observ acest fenomen dezvoltandu-se, crescand, amplificandu-se si simt cum nu-mi mai simt picioarele si plutesc, dusa de norisorii mei cei dragi depaaaarte.... in tara viselor. Daaaa, visez ca sunt fericita, asa cum nu am fost de foarte mult timp, de parca ar fi trecut o viata intreaga de atunci, iar visul devine realitate si aceasta se contopeste cu visul, iar eu ma pierd.... Unde ma aflu? Nu mai conteaza.... Chiar sunt fericita si nu-mi vine sa cred cat de repede se poate schimba traiectoria unui om in aceasta viata. Credeam ca nu mai sunt lucruri care sa ma socheze, in fata carora sa nu stiu cum sa reactionez, dar se pare ca m-am inselat. Uneori ma intreb de unde simt atata bucurie si atata implinire. De regula, acest sentiment venea navalnic peste mine, transformandu-ma intr-o fiara, o salbaticiune de nerecunoscut. De data asta s-a manifestat atat de suav, de nedefinit si totusi prezent, abia perceptibil, m-a invaluit intr-un nor de parfum floral si mi-a soptit: "bucura-te! traieste! simte! evolueaza!". Asa ceva am mai simtit doar in urma cu ani de zile, pe cand eram inca extrem de tanara ca sa-mi dau seama ca asemenea sansa nu apare decat o singura data in viata si ca trebuie sa o pastrez numai pentru mine. Nu trece nici macar o singura zi sa nu-mi reprosez lipsa de actiune in acele momente, dar... asta e viata... Voi ramane mereu cu acest regret, dar poate am inca o sansa de a fi fericita, de a-mi indeplini destinul...

Asa stand lucrurile, de ce ma simt trista? Pentru ca ma simt vinovata fata de cei din jurul meu pentru faptul ca sunt fericita. As vrea sa rad, sa sar de bucurie, sa radiez, dar nu pot. Ma uit cum ma privesc colegii mei de serviciu, membrii familiei mele, vecinii, cunoscutii si necunoscutii. De ce sunt atat de rai, de invidiosi pe fericirea celorlalti? Mi-e frica, da, FRICA ca toata fericirea mea se va sparge ca un balon de sapun in contact cu invidia oamenilor si astfel ma vad navoita sa pastrez secretul pentru mine insami si sa ma bucur pe ascuns. Tu stii sa tii un secret??? Sssssst....

The kiss of the sun for pardon

The song of the birds for mirth

One is nearer to God's heart in the garden

Than anywhere else on earth

Dorothy Gurney

1858 - 1952

Despre oameni

2007-08-27T12:24:00.000+03:00

Hoinarind pe net, am gasit saptamana trecuta un blog care mi-a atras atentia prin sensibilitatea autoarei, dar si prin trairile intense si profunde, in ciuda tineretii evidente a posesoarei. As putea spune ca e o parte din ceea ce eram si eu la varsta ei, dar ceva mai matura, mai dura decat mine.

Si iata cum usor-usor apar diverse intrebari de genul: "de ce e atat de matura?", "de ce lasa impresia ca nu se bucura de viata, de anii pe care ii are?" si multe alte asemenea intrebari... Cineva spunea ca daca nu ne punem intrebari, nu existam. "What should I wonder about?" was the answer and the teacher replied: "Everything. From the beginning of the Universe, to the name of your friends. What do you know about the world?"

Mai deunazi, domnisoara de care iti spuneam se intreba cum e sa mori si cum a devenit atat de "impasibila in fata mortii". Ei bine, iata un subiect bun de discutat. Uneori si eu mi-am pus aceasta intrebare: cum de oamenii, mai ales cei tineri, sunt atat de insensibili in fata mortii. Spune-mi si mie de ce sunt atat de rai, reci, insensibili, egoisti.... Si tot eu imi raspund: se tem. De ce anume, inca nu mi-am dat seama. Toti avem o armura mai mult sau mai putin eficienta care ne protejeaza impotriva atacurilor celor din jur, dar... Nu cred ca am auzit pe cineva murind din iubire, tristete sau pentru ca a fost insultat... Se intampla, zi de zi, tuturor. Dar oare aceasta armura este necesar sa fie atat de impenetrabila incat sa ne izoleze spiritual complet de lume? Este acesta raspunsul pentru o stare de bine? Eu nu cred... "Ma tem sa nu fiu ranita, sa nu sufar" - expresii de genul acesta auzi sau citesti in orice revista, pe orice blog, in orice mijloc de transport in comun. Dar cum pot oare simti oamenii acestia iubirea, dorul de o alta persoana, tristetea, simpatia, afectiunea pentru cineva daca nu sufera???? Nu li s-a spus ca numai suferind gasim adevaratul sens al cuvantului "a iubi"? Atata timp cat nu simti ca te doare sufletul, ca ai da orice numai ca un anumit eveniment nedorit sa nu se intample, nu ai cum sa spui ca iubesti. E atat de simplu ca spui ca iubesti pe cineva... Fara sa vrei iti vine pe buze, ca ceva natural, ar asa sa fie oare? Cine a spus ca iubirea inseamna numai lapte si miere, numai paradis???? Si uite cum incep sa aberez, sa o iau razna, plecand de la un subiect si ajungand la altul...

Ca toti ceilalti, si eu mi-am inchipuit cum o sa fie cand am sa mor si am descoperit cat de multe persoane ar suferi mai mult sau mai putin din cauza disparitiei mele... Sincer, nu m-as fi asteptat... A fost doar un vis, dar care e diferenta intre vis si realitate???? Apreciez mult modul american de a accepta moartea ca pe ceva natural, fara zarva care exista la noi, fara bocete, fara vaicareli, lesinuri teatrale... Durerea se poarta in suflet si uneori pe fata.

Adevarul e ca ma doare cand vad atatia tineri frumosi si isteti, dotati cu mult mai multe "bile albe" decat mine cum trateaza cu indiferenta tot ce ii inconjoara. Efectiv ma doare sa cosntat ca ceea ce e frumos si placut in viata trece pe langa ei, iar ei nici macar nu-si dau seama - se pazesc atat de tare sa nu fie raniti si asteapta in fiecare zi sa se intample ceva miraculos, uitand ca miracolul este sub ochii lor, ca placerea este efectul durerii....

Imi aduc aminte cum, in urma cu ani de zile, un iubit de-al meu, dotat cu un corp de zeu si o minte cu adevarat stralucitoare, era de-a dreptul imun la atingerea mea. Explicatia suna ceva de genul: "nu sunt obisnuit sa ma manifest. nu sunt obisnuit cu asemena tratament". Ai inteles? Ceva atat de natural si elementar precum atingerea ii era strain!!! In acest caz mai are rost sa te intrebi de ce este atat de distant si rece????

Sigur am aberat, dar intrebarile pe care mi le pun se leaga una de alta si impreuna formeaza un ghem de nedescalcit.... AJUTOR!!!!!

For fun

2007-08-27T10:54:00.000+03:00

A friend of mine proposed this quiz test. It's funny! Try it out! :)

EU, partea mai putin placuta

2007-08-20T13:11:00.000+03:00

De cateva zile ma tot gandesc retroactiv la viata mea, de parca ar fi un film reprezentand viata altei femei.... Ma si minunez prin cate am trecut, cate clipe placute am trait alaturi de persoane dragi mie, cat de mult am suferit cand unele dintre acestea au plecat, voit sau nu, din viata mea, mi-am amintit toate prostiile pe care le-am facut, mai mult impinsa de zbuciumul tineretii, decat din lipsa de rationament... Dar acum nu merita sa mai imi plang de mila, caci totul a trecut, de mult... ca-ntr-o poveste cu Feti-Frumosi si Ilene Cosanzene....

Inca de la inceputul acestui an imi tot evaluez pozitia, imi analizez realizarile si visele de la care au pornit, inspectez proiectele aflate inca in derulare si ma cuprinde o deznadejde cumplita (inexplicabila, de altfel) care ma indeamna sa-mi pun in repetate randuri intrebarea: "Viata mea - incotro?". Dar daca ma uit in urma, am sa constat ca am amintiri despre experiente minunate, dar si unele mai putin placute pe care semeni de-ai mei nu au avut posibilitatea sa le traiasca sau nu au capacitatea sa le asimileze. Ma si mir de unde am avut curajul si inconstienta (la 20 ani!!!) de a accepta o relatie serioasa care a durat 7 ani.... Si totusi am trecut prin toate, iar acum ma incearca un sentiment placut, suav si ma surprind zambind usor. Am intalnit oameni extraordinari care m-au format spiritual si moral, unii dintre ei deja ne-au parasit pentru totdeauna, dar carora le port un real respect si recunostinta.... Am cunoscut si tineri de o frumusete interioara cum nu am crezut ca voi intalni vreodata - unele dintre aceste persoane mi-au devenit extrem de apropiate, altele au trecut in viteza prin viata mea, lasand insa o urma de nesters.

Mi-am descoperit calitati pe care, daca as fi dus o viata normala, nu as fi avut ocazia sau oportunitatea de a le vedea manifestandu-se... Si uite cum, usor-usor m-am trezit izolata oarecum de marea masa a semenilor mei.... Dar raman inca cu placutul sentiment de a fi "diferita". Durerea care ma incerca atunci cand auzeam asemenea remarci de la diverse cunostinte nu o voi uita nicicand, dar am reusit sa o diger, sa o asimilez si sa o transform intr-o formula de apreciere. Am intalnit oameni la fel de "extravaganti" (cum ma numea odata o prietena acum fff bine realizata in State) ca si mine si m-am bucurat ca nu sunt singura, ca si altii trec prin aceleasi angoase ca si mine si am invatat sa ma bucur de starea aceasta si am evoluat. Acum zambesc si ma amuza zbaterea mea din acea perioada, dar putini sunt cei care intr-adevar pot intelege despre ce vorbesc. Deunazi, m-am trezit spunand unui prieten care comenta pe tema asta ceva de genul ca pot parea infumurata, m-am trezit spuneam, zicandu-i "MERIT!". Stii cat de mandra am fost in acele clipe de mine????

Permite-mi totusi sa revin la intrebarea care ma obsedeaza de ceva timp: "Viata mea - incotro?". Inca nu am gasit raspuns...

De curand, am intalnit sau mai degraba am redescoperit un prieten din copilarie. Si ce e asa de extraordinar, te-ai putea intreba... Ei bine, extraordinar mi se pare faptul ca, desi locuiam atat de aproape si am avut vieti complet diferite, am evolut in aceeasi directie... Si mai extraordinar e faptul ca nu am stiut unul de celalalt pana de curand... Viata si multitudinea formelor ei de manifestare....

Asadar, draga cititorule, daca ai vreo sugestie in ceea ce priveste intrebarea mea, te ascult cu mare atentie. :)

Adevar sau imaginatie?

2007-08-16T11:05:00.000+03:00

Tocmai am vizionat pe HBO un film in interpretarea lui Adrien Brody si a Keirei Knightley; cred ca se numea "Camasa de forta". Tulburator.

Pe scurt, filmul trata experienta traita de un individ in jur de 29-30 de ani in situatia in care moare. Se pare ca la varsta de 27 ani, acesta moare in Razboiul din Golf si deodata se trezeste la viata undeva pe o sosea in Statele Unite in apropiere de granita cu Canada. Pe drum intalneste o fetita impreuna cu mama ei drogata/ bauta, adormita pe marginea drumului in apropierea unui autoturism defect. Tanarul afla ca pe mama o chema Jane, iar pe fetita Jackie si se ofera sa le repare autoturismul (ce inseamna un barbat la casa omului!!!). Cand termina, mama "devotata" isi alunga furioasa salvatorul bantuita de cine stie ce fantasma generata de drogurile ingerate. Eroul nostru pleaca mai departe si la un moment dat are "norocul" sa fie luat cu masina de un fost puscarias. Nu se stie ce s-a intamplat exact, cert este ca Jack Stark (personajul principal) se trezeste intr-un tribunal, unde este judecat pentru uciderea atat a unui politist, cat si a celor doua domnite intalnite pe drum. Desi sustine cu tarie faptul ca el murise in schimbul de focuri cu politistul, nu este crezut si prin urmare este inchis intr-un spital-inchisoare "pentru tratament". Tratamentul doctorului Becker, om cu importanta in acel spital si cu o teorie cel putin revolutionara privitoare la reprogramarea infractorilor, asadar tratamentul de specialitate consta in administrarea intensiva a mai multor calmante, dar si a unui psihotic care, adaugat la izolarea in camasa de forta intr-un sertar din morga institutiei, genereaza halucinatii de o veridicitate inspaimantatoare. Pana aici nimic iesit din comun, nu? Ei bine, in primele "sedinte" de tratament, tanarul are un vis premonitoriu legat de Jackie, candva fetita intalnita intr-un desert de zapada. Ei bine, Jackie e acum femeie in toata firea, lucreaza la o cafenea si, fara sa stie motivul, se simte iremediabil atrasa de strainul care asteapta in ger un taxi. Cum era Ajunul Craciunului, se ofera sa il transporte oriunde doreste, dar descopera destul de curand ca trebuie sa ii accepte prezenta in casa ei pana ziua urmatoare. Cat timp femeia face o baie, eroul nostru pregateste o cina sumara, dar eleganta. Curand domitza adoarme , iar cavalerul hoinareste prin casa incercand as afle cine este salvatoarea sa. Surpriza de proportii: gaseste la loc de cinste tablitele lui de identificare din vremea cand era militar, pe care el insusi i le daruise micutei Jackie. Surescitat de descoperire, o trezeste pe tanara femeie si afla ca, prin farmec, calatorise in timp din 1992 pana in 2007. Greu de crezut, nu-i asa? Tanara il goneste din casa ei, iar el revine la fel de neasteptat la viata reala, cea guvernata de calmante.

Intrand in vorba cu un alt pacient, eroul peliculei afla ca exista o posibilitate sa directioneze halucinatiile generate de medicamente in scopul pe care il doreste - Jackie. Se pare ca functioneaza, asa ca, revenit in viitor, incearca sa afle ce s-a intamplat cu el in 1992. Prinsa in povestea aceasta ireala, tanara Jackie face cercetari in ziarele vremii, fac impreuna o vizita la spitalul incare el suferise "tratamentul" corectiv, o contacteaza pe dr Lorenson, singura din viata reala care il compatimeste pentru suferintele indurate in timpul sedintelor de terapie, reusesc sa vorbeasca chiar si cu dr Becker cel din viitor. Asa ajung sa afle ca tanarul nu mai are de trait decat 4 zile in viata reala. Halucinant...

Evident, ca in orice film bun, si aici asistam la o poveste de dragoste pasionala intre cele doua personaje principale. Duiosia si sensibilitatea scenelor de dragoste sunt miscatoare pana la lacrimi (cel putin pentru o femeie!).

Surprinzator este faptul ca se reuseste modificarea cursului evenimentelor din viata reala. In ultima zi de viata, eroul castiga increderea doctorului Lorensen prin argumentele pe care i le aduce din viitor, iar in schimb aceasta il insoteste pana la locuinta micutei Jackie. Trebuie sa fie teribil sa stii ca in cateva ore urmeaza sa mori in urma unei lovituri cauzate de un obiect neidentificat.... Mi s-a parut o ideea deosebit de desteapta faptul ca tanarul si-a notat experientele traite, dar a schitat si viitorul sumbru care le asteapta pe cele doua femei, iar cand s-a prezentat la locuinta fetitei i-a inmanat mamei scrisoarea. Oricum, era atat de daramant, incat nu ar fi avut puterea sa comunice prin viu grai ceea ce voia sa transmita. Despartirea dintre micuta Jackie si Jack Stark este sfasietor de dureroasa, desi personajhele se cunosc de foarte putin timp. Ce legatura deosebita se naste intre doua persoane care au destinele inlantuite..... Ceea ce este important este faptul ca scrisoarea face o impresie puternica asupra lui Jane, care isi schimba radical viata: renunta la bautura si la fumat si isi canalizeaza toata atentia si dragostea asupra fiicei sale. Touching!!!!

Extrem de slabit si extenuat, Jack aluneca si isi "avariaza" mortal craniul exact la intrarea in spital. Ca un semn de recunostinta, dr Lorensen ii indeplineste si ultima dorinta: un ultim tratament cu acel medicamentpsihotic si nelipsitul sertar de morga. Ce si-ar putea dori un om in ultimele clipe decat compania fiintei iubite? Desigur, eroul nostre sare definitiv in viitor, unde o intalneste iarasi pe tanara Jackie iesind din aceeasi cafenea, iar aceasta se opreste si de aceasta data sa il ia cu masina. Numai ca situatia e putin schimbata: Jackie e o tanara incantatoare, radiind de fericire si armonie, autoturismul e unul modern, Jane traieste si isi serbeaza o onoua aniversare, iar tanara eroina nu mai este chelnerita, ci cadru medical. Un sfarsit optimist, nu?

Ce m-a impresionat la acest film? Ei bine, ar fi cateva aspecte, dintre care ma voi opri numai la calitatea realizarii scenelor de tensiune nervoasa, surprinderea fina a legaturilor invizibile care leaga doi oameni la un moment dat, emotia pe care o transmite fiecare cadru. Adevarul e ca m-a miscat, pot spune ca am simtit durerea, deznadejdea, tulburarea si fericirea personajelor, ceea ce face din aceasta pelicula una deosebita. Apoi, ceea ce m-a impresionat a fost ideea centrala a filmului, chiar inedita, acea translatare dintr-o viata intr-alta. M-am trezit dintr-o data intr-o poveste izbitor de asemantoare celei din "La tiganci" de mircea Eliade. Dar care sa fie oare scopul acestul fenomen? Karma, destin, ideea de inger, potentialul uman, intoarcerea in timp, viata ca un vis? Atatea intrebari....

Desi pare de domeniul fantasticului, tind sa cred ca nu cunoastem nici pe departe posibilitatile pe care ni le poate oferi propriul nostru corp.... Cat de putin cunoastem, dar dorim sa cucerim universul!!!!

Ma bucur ca inca mai exista si filme BUNE.

Ce bucurie in casa mea!!!

2007-08-16T10:56:00.000+03:00

Vineri, 10 august, va ramane un timp o data memorabila pentru mine - am devenit "bunica"! Bela mea a nascut azi 8 puisori superbi. Ma gandeam ca va naste abia peste 1-2 saptamani, dar... surpriza! Cu doar un sfert de ora mai devreme ma intampinase latrand bucuroasa si apoi a disparut.... Desi am avut mereu caini in curte, nu am avut niciodata ocazia sa vad nascandu-se pui.... E ceva cu totul deosebit.... Peste vreo doua saptamani am sa postez si pozele cu ei - abia atunci le dau ochii.

Ieri concluzionam cu o colega de serviciu ca noi nu suntem in stare sa facem copii, dar catelusele noastre nu au stat prea mult pe ganduri. Si chiar le place noua postura de mamica!

Acum va trebui sa vad ce fac cu 8 puisori si cum le gasesc stapani. Asa ca daca stiti pe cineva doritor, dati un buzz.

2007-07-13T16:23:00.001+03:00

Un été au Cinéma

2007-07-13T14:30:00.000+03:00

Evenimentul "Un été au Cinéma" va propune paisprezece intalniri exceptionale cu cei mai mari actori francezi ce vor straluci in blandetea noptii bucurestene, de la Catherine Deneuve la Isabelle Huppert, de la Louis de Funès la Gérard Depardieu, de la Jeanne Moreau la Emmanuelle Béart… Filmele lor cele mai apreciate ne vor face iar sa radem, sa iubim, sa frematam, sa plangem, sa visam… Pe ecranul din zona Uranus (Cinematograful E-Uranus, strada Uranus, nr 144), oaza ideala de cultura si de petrecere a timpului liber in inima orasului, aceasta noua manifestare - Un été au Cinéma - initiata de Ambasada Frantei si de Institutul Francez, vrea sa reinvie la Bucuresti placerea profunda si magica a cinematografului in aer liber!

Cu aceste paisprezece intalniri - la care intrarea e gratuita - noptile la cinematograf in Bucurestiul verii lui 2007 promit sa fie mai frumoase si mai fermecatoare decat oricand…

Program

Vineri 13 iulie: Seara de deschidere - 8 femmes / 8 femei de François Ozon, 2002

Cu Catherine Deneuve, Danielle Darrieux, Fanny Ardant, Isabelle Huppert, Emmanuelle Béart, Ludivine Sagnier, Virginie Ledoyen et Firmine Richard

Duminica 15 iulie: Seara Pierre Richard - La chèvre / Capra de Francis Veber, 1981

Marti 17 iulie: Seara Emmanuelle Devos si Vincent Cassel - Sur mes lèvres / Citind pe buze de Jacques Audiard, 2002

Miercuri 18 iulie: Seara Alain Delon: Monsieur Klein de Joseph Losey, 1976

Joi 19 iulie: Seara Isabelle Huppert - Loulou de Maurice Pialat, 1980

Vineri 20 iulie: Seara Catherine Deneuve si Gérard Depardieu - Le Dernier Métro / Ultimul metrou de François Truffaut, 1980

Sambata 21 iulie: Seara Jean-Paul Belmondo

-A bout de souffle / Cu sufletul la gura de Jean-Luc Godard, 1960

-Pierrot le Fou / Pierrot nebunul De Jean-Luc Godard 1965

Duminica 22 iulie: Seara Jean Reno - Les Visiteurs / Vizitatorii de Jean-Marie Poiré, 1993

Marti 24 iulie: Seara Jean Gabin - Voici le temps des assassins / Vremea asasinilor de Julien Duvivier, 1956

Miercuri 25 iulie: Seara Jean-Pierre Léaud - Sarutari furate de François Truffaut, 1968

Joi 26 iulie: Seara Simone Signoret - Les Diaboliques/Diabolicele de Henri-Georges Clouzot, 1955

Vineri 27 iulie: Seara Jean-Louis Trintignant - Regarde les hommes tomber de Jacques Audiard, 1994

Sambata 28 iulie: Seara Jeanne Moreau

- Ascenseur pour l’échafaud / Ascensor pentru esafod de Louis Malle, 1958

- Jules et Jim / Jules si Jim De François Truffaut, 1962

Duminica 29 iulie: Seara Louis de Funès si Annie Girardot - La Zizanie / Zazania De Claude Zidi, 1978

Sursa: www.cinemagia.ro

ApăAerFoc – Festival de teatru în aer liber la Bucureşti

2007-07-13T13:03:00.000+03:00

14.07.2007 - 05.08.2007, Parcul Tineretului

În teatrul de stradă nu există convenţie, nu există mediere. Există doar atenţie, percepţie. Pentru actori, regizori şi scenografi, teatrul de stradă înseamnă impact. Iar pentru artistul de pretutindeni şi de totdeauna, IMPACTUL este dezideratul suprem. Să faci oamenii să te vadă, să te placă şi să te şi înţeleagă, totul pe un segment de timp şi câteodată de spaţiu foarte redus. Mai mult, fără să beneficiezi de acoperirea convenţiei, să poţi să aduci VIUL şi să-l şi comunici. De obicei ne-convenţionalul înseamnă spectaculos, se bazează pe asta. Pentru că altă soluţie nu are.

Teatrul românesc a ieşit greu în stradă. Câteva proiecte răzleţe, de rezonanţă redusă.
ICR aduce în Parcul Tineretului 4 trupe din străinătate, cunoscute în toată lumea. Poate să fie o deschidere de drum pentru trupele autohtone, poate fi chiar apogeul unor astfel de manifestări pentru mult timp de acum încolo. Ansambluri complexe din toate punctele de vedere - tehnic, conceptual, uman. Montări de excepţie în care imposibilul devine posibil.

Debutul aparţine australienilor de la Strange Fruit (week-end-ul 14, 15 Iulie) lor urmându-le, în ordine, trupa Teatro Ka din Portugalia, (week-end-ul 21, 22 Iulie) cei de la Ilotopie, din Franţa (week-end-ul 28, 29 Iulie) şi olandezii de la Tuig (week-end-ul 4, 5 August).

STRANGE FRUIT (Australia) este o trupă de teatru foarte specială care şi-a câştigat faima internaţională şi care în acest moment ocupă o poziţie de vârf în zona teatrului de stradă.
În ultimii 6 ani Strange Fruit a avut spectacole în 30 de ţări diferite şi a participat la peste 170 de festivaluri internaţionale.
Spectacolul lor, « Câmpul » ( The Field ) a fost în ultimii ani, unul dintre cele mai originale spectacole de la festivalurile de gen din lume.
8 personaje se leagănă în aer, pe nişte bare elastice de 4,5 m înălţime, deasupra capetelor spectatorilor, într-un balet suprareal între cer şi pământ. Coregrafia aeriană schiţează o lume fantastică şi graţioasă, a bucuriei şi a frumuseţii, care farmecă spectatorul.

Din 1986, de când s-a format, trupa portugheză TEATRO KA şi-a creat un renume prin spectacolele sale originale, pe picioroange, care fascinează prin imagini poetice.
« Aripa destinului » (Asas do destino) este o poveste adâncă despre întâlnirea unui bătrân cu îngerul său şi cu moartea. Un spectacol opulent, de o fantezie barocă şi de o măiestrie şi tehnică perfectă.

ILOTOPIE (Franţa) este o trupă de teatru renumită pentru spectacolele sale care se desfăşoară pe apă.
« Reflexiile lui Narcis » (Narcissus reflects) desenează pe suprafaţa apei un spaţiu oniric-suprareal, ce gravitează în jurul mitului lui Narcis şi care este populat de personaje stranii. Apa înseamnă deopotrivă reflexie şi reflecţie, oglindire şi proiecţie a sufletului.
Prin mitul lui Narcis, actorii îşi pun întrebări asupra formării individualităţii şi caută să afle cum în amalgamul societăţii contemporane mai putem încă aspira să fim unici. Narcis, cel din poveste, cel ferecat în el însuşi, steril şi fără urmaşi, reuşeşte acum să se multiplice în milioane de copii: povestea lui este povestea supremaţiei vizualului în lumea de azi.
Luciul apei este scena lumii noastre şi tot ceea ce noi căutăm se reflectă în această oglindă unduitoare. « un spectacol fermecător şi rafinat, de mare impact vizual, care foloseşte o tehnologie incredibilă. » Kleine Zeitung

TUIG (Olanda) – « Salto Vitale »: O maşinărie arhaică în vârful căreia se află un om este pusă în mişcare şi ridicată, centimetru cu centimetru, printr-un efort sisific, până la o înălţime de 14 m. Focul, aerul, apa şi forţa fizică susţin întreaga construcţie, conducând spre punctul final: saltul.
Saltul în necunoscut.
Cum se dizolvă tensiunea în linişte…? În ce punct trebuie să ajungi ca să te poţi aventura în necunoscut…? O parabolă despre puterea de a hotărî asupra propriei vieţi.

P R O G R A M U L FESTIVALULUI:

Strange Fruit: 14, 15 Iulie (16 Iulie in caz de ploaie), ora 19.00
Teatro KA: 21, 22 Iulie (23 Iulie in caz de ploaie), ora 19.00
Ilotopie: 28, 29 Iulie (30 Iulie in caz de ploaie) ora 21.30
Tuig: 4, 5 August (6 August in caz de ploaie) ora 21.00
Toate reprezentaţiile vor avea loc în Parcul Tineretului

Sursa: www.infoarte.ro

Dreptul la normalitate

2007-07-06T11:40:00.000+03:00

Pe drum spre birou, intr-un autobuz destul de aglomerat (apropo, mai exista autobuze in care sa calatoresti relaxat?), am urmarit o scena care m-a enervat si mi-a dat de gandit. Un contolor de bilete si-a facut meseria si a cerut spre control biletele de calatorie sau abonamentele celor aflati in autobuz. Bine cel putin ca RATB verifica din cand in cand seriozitatea calatorilor si ia masuri impotriva pierderilor si asa enorme de fonduri financiare. La un moment dat, constat rumoare langa mine: doua doamne de o varsta respectabila (in jur de 80 de ani) luau apararea unei domnisoare de vreo 14 ani, invatand-o sa il minta pe controlorul de bilete ca sa justifice prezenta ei in autobuz fara bilet de calatorie. "Este un copil, nici nu are 14 anisori! Copiii pana la 14 ani nu trebuie sa plateasca bilet!" declara cu o infocare remarcabila una dintre doamnele amintite. "Si ce e atat de extraordinar?" ma veti intreba. Ei bine, nu mi se pare NORMAL! Intai de toate, ma asteptam ca niste persoane in varsta, crescute si educate in spiritul european dinante de 1950, sa inteleaga notiunile de "responsabilitate" si "corectitudine". In al doilea rand nu accept ca oamenii sa sustina cu tarie argumente a caror veridicitate este indoielnica - copiii cu varsta mai mare de 5 ani sunt obligati sa plateasca bilet!!! Apoi, daca stratagema aceasta a functionat, copila aceea ce concluzii poate trage? Desigur ca va gandi ca intotdeauna va exista o posibilitate de a eluda autoritatile, de stat sau oricare altele, iar ilegalul va deveni o normalitate. Cele doua doamne "saritoare" nu s-au gandit nici macar pret de o clipa ca acea adolescenta nu va invata niciodata ce inseamna sa fii responsabil de propriile actiuni, ca atunci cand gresesti trebuie sa suporti consecintele, indiferent cat de drastice ar fi ele, va invata ca "litera legii" nu trebuie neaparat respectata pentru ca intotdeauna se vor gasi mijloace de "ocolire". Peste 15 ani, actualei domnisoare i se va parea normal sa jefuiasca o banca sau sa ia viata unui om care o deranjeaza, pentru ca nu va fi nicidecum pedepsita..... Toti amintim, intr-un context sau altul, despre gradul de civilizatie al celor din Europa Vestica, dar niciunul dintre noi nu doreste sa accepte ca realitatea lor se bazeaza pe o legislatie drastic aplicata, a carei incalcare este aspru pedepsita. Legislatie avem si noi, cu unele lacune si uneori bizara, DAR nu o respectam. Aceasta fiind situatia, eu imi permit sa intreb, sper ca nu retoric, daca e un efort prea mare pentru noi sa ne procuram un bilet de calatorie sau un abonament de transport in momentul in care dorim sa calatorim cu mijloace de transport in comun?