Legenda inului (poveste populara)

Data: 09 Sep 2010



Departe de ţara noastră, acolo de unde porneşte crivăţul, se găseşte o ţară cu munţi înalţi, cu prăpăstii adânci şi văi umbroase.

Acolo crestele munţilor sunt acoperite tot anul cu zăpadă şi cu gheaţă.

Într-o vale singuratică din ţara aceea, locuia în vremea de demult un păstor cu nevastă şi copii. Păstorul acesta îşi ducea în toate zilele la păşunat turma sa şi-o păzea de fiarele sălbatice.
In
Dar, într-o frumoasă zi de vară, se trezi în păstor dorinţa să se caţere sus de tot, până în vârful munţilor, până la câmpiile de gheaţă ce străluceau în lumina soarelui. Vroia să privească de acolo lumea cea largă şi să-şi desfăteze sufletul şi ochii.

Se căţără, aşadar, pe pereţii pleşuvi ai stâncilor şi se târî peste pietrele alunecoase, mai sus, tot mai sus, până ajunsese şi la zăpada cea veşnică.

Însă, în zidul de gheaţă, păstorul zări o poartă lucrată cu toată măiestria. De la poarta asta pornea un drum lung şi întunecos, care se sfârşea la o sală măreaţă şi puternic luminată.

Păstorul păşi cu tot curajul pe drumul cel întunecos şi merse în sala cea luminoasă. Dar îl cuprinse mirarea, când s-a găsit într-însa.
Pereţii sălii erau numai de cristal şi de pietre preţioase. În mijlocul sălii stătea o femeie, înfăşurată într-o mantie de argint, încinsă cu o cingătoare de aur, iar pe cap purta o coroană de diamante.

Femeia aceasta era regina zânelor. Fecioare foarte frumoase, având părul împodobit cu flori la fel, stăteau în jurul ei şi o serveau. Copleşit de măreţia şi frumuseţea a tot ce văzuse, păstorul căzu în genunchi înaintea reginei zânelor. Regina zânelor îi zâmbi cu toată blândeţea şi vorbi cu o voce care îţi câştiga inima:
- Îţi dau voie să alegi din toate comorile ce vezi aicea, care ţi se par mai de preţ. Poţi să iei doar aur, sau argint, sau pietre preţioase.
Păstorul îi răspunse cu glas rugător:
- Dă-mi, o, frumoasă regină, florile ce ţii în mână, altceva nu doresc.
- Ţi-ai ales lucrul cel mai de preţ, îi răspunse ea.

Însă, deodată răsună bubuitul înfricoşător al tunetului. Regina zânelor, fecioarele ce-o slujeau, sălile luminoase, toate pieiră într-o clipă.

Trezindu-se ca dintr-un somn adânc, păstorul nu văzu înaintea sa decât întinderi de gheaţă. Pierise şi drumul care ducea la locuinţa reginei zânelor. În mână însă, avea buchetul cu flori albastre şi boabele cele mărunte.

Păstorul se coborî din creştetul muntelui ca să se ducă la turma sa. Dar turma ia-o de unde nu-i; pierise şi ea fără nici o urmă.

După ce alergă şi o căută peste tot locul, în zadar, se duse în sfârşit la coliba sa. Aici se îngrozi, când nevastă-sa îi spuse că el a lipsit de acasă un an de zile şi că în vremea aceasta lupii şi urşii îi sfâşiaseră turma.

Însă, păstorul, fiind un om curajos, îşi veni repede în fire şi-i zise nevestei sale:
-Dacă-i aşa, voi săpa pământul şi voi pune într-însul seminţele de flori ce mi-a dat regina.
Şi făcu precum zise. Nu după mult timp, pe întreaga întindere a ogorului crescură mii de plante, purtând pe ele flori albastre. Acum şi nevasta păstorului prinsese dragoste de florile cele frumoase.

Deseori, în timpul nopţii, regina zânelor cobora de pe munte, pe o rază de lună şi binecuvânta semănaturile. La urmă, florile se trecură şi făcură seminţe.

Într-una din zile, regina zânelor veni în coliba păstorului şi-i spuse şi lui şi nevestei lui că această plantă care dă flori albastre este inul, de pe urma căruia oamenii vor avea foloase foarte mari.

Le arătă cum se lucrează, învăţându-i cum să-l toarcă şi să-l ţeasă. În scurtă vreme, păstorul şi nevastă-sa se îmbrăcară în haine făcute din darul bunei şi frumoase regine a zânelor.

Aceasta se spune că este obârşia inului: căci regina zânelor veghează şi astăzi ca darul ei să fie preţuit şi cinstit.
Cercetează fără să fie văzută, casele unde se toarce inul şi unde se găsesc fete care torc şi ţes fără voie bună, le rupe firul sau le încurcă legătura.
Dar unde găseşte fete sârguincioase, le dă şi ea o mână de ajutor.

Zana vulpilor (poveste populara)

Data: 28 Feb 2009



Trei câini zdraveni au alergat după ea şi abia când a ajuns la vizuină, vulpea a ştiut că a scăpat cu pielea întreagă. S-a lungit jos, simţind că îi vine să leşine...

Într-o vreme, parcă a auzit că a strigat-o cineva de afară. Şi vulpea a ieşit.
A dat cu ochii de zâna vulpilor, despre care auzise ea pe când era abia căţelandru. Îi povestise bunicul ei, cel mai bătrân vulpoi din vizuinile de sub deal, cum arăta zâna lor.
Zâna vulpilor nu era vulpe ca toate vulpile. Avea coadă şi două picioare de vulpe, dar încolo era o fată bălaie, frumoasă, îmbrăcată de sus până jos într-o haină lungă, făcută numai din pene de găină.
- Roşcato, a spus zâna, ştiu că astăzi era să ţi se întâmple o mare nenorocire. Şi ştiu că o duci greu, că ai căzut de trei ori în capcană, că ai sub cojoc multe alice trimise de vânători. Vreau să te ajut şi vreau să ajut tot neamul vulpesc. Spune tot ce doreşti şi vei avea. Eu am o putere nemărginită. Pot face orice. Pot să-ţi îndeplinesc orice dorinţă...
Vulpii nu-i venea să-şi creadă ochilor şi urechilor.
- Orice dorinţă? a întrebat ea neîncrezătoare.
- Da, orice dorinţă.
- Să nu mai fie câini...
- Nu vor mai fi!
- Şi nici vânători...
- Nu vor mai fi nici vânători...
- Şi nici pureci, nici râie...
- Nu vor mai fi!
- Să nu mai fie iarnă...
- Nu va mai fi!
- Pe pământ să crească numai găini, raţe, gâşte, fazani, potârnichi şi iepuri ... Că de animale mai mari nu-i nevoie...
- Aşa va fi!
- Să nu mai fie coteţe care să îngrădească libertatea animalelor...
- Nu vor mai fi! Mai ai vreo dorinţă?
- Da... oamenii să nu mai are şi să nu mai semene pământul, ci să-1 lase pentru vizuini cât mai multe...
- Aşa va fi! Altceva?
- Viezurii să sape vizuinile, că au gheare mai lungi, apoi să plece, să ne lase în pace...
- Aşa va fi!
- Şi toate acestea se vor îndeplini? a întrebat iar vulpea, simţind că leşină de fericire.
- Desigur...
- Ah, cum să-ţi mulţumesc zână binefăcătoare a neamului vulpesc?
Şi s-a aruncat la picioarele zânei, să i le sărute. Dar nu ştiu cum, ploconindu-se, s-a lovit şi... s-a trezit!

Visase cel mai frumos vis al ei. S-a scuturat de câteva ori şi a privit în jur să se încredinţeze dacă nu cumva zâna vulpilor nu era totuşi acolo. Dar nu era. Afară viscolea. De foame, burta i se lipise de spinare. Iar din sat se mai auzeau câinii lătrând...

Ah, ce bine ar fi fost... scheună jalnic vulpea şi se zgribuli şi mai tare în vizuina strâmtă şi îngheţată. Să văd o singură zi crescând pe pământ numai gâşte, raţe, fazani şi iepuri!...

Cele patru piersici

Data: 04 Jan 2011




Un ţăran avea patru fii. Odată, el se gandi să-i incerce pe fiii săi. Aşa că, într-o dimineaţă, i-a chemat la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică frumoasă. Omul a plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Apoi m-am gândit că ar fi tare bine să avem şi noi un astfel de pom, aşa că, am luat sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?

- Eu am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ...
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că „lăcomia strică omenia”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună ? l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da' ce-ai făcut cu ea ?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica ?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o ?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un om bun şi asta e tot ce contează.

Teiul şi stejarul

Data: 17 Feb 2011
Autor: Constanta Nitescu
Prelucrare după fabula Teiul şi stejarul



La poalele unui deal creştea un pui de tei cu frunza lată şi coroană bogată. La începutul verii se împodobea cu floricele galbene, mirositoare şi era vizitat de mii de albine care-i povesteau tot ce se petrece în lume. Teiul era fericit, se bucura de soare, de ploile călduţe de vară şi de cuvintele bune ale trecătorilor.

Într-o zi, întorcându-şi privirea sepre creasta dealului, văzu doi stejari mândri, ce îşi înălţau ramurile spre cer. Păreau aşa de măreţi, aşa de frumoşi, ca nişte împăraţi. Teiul se simţi dintr-o dată aşa mic şi neînsemnat....

Din ziua aceea teiul deveni din ce în ce mai trist. Privea la cei doi stejari şi i se părea că ramurile le ajung până la cer.

Parcă şi Soarele se oprea în dreptul lor să-i salute. Oamenii care urcau dealul se opreau să se odihnească la umbra lor şi le mulţumeau pentru umbra deasă.
- Hei, dacă aş fi crescut şi eu în vârful dealului...toată lumea m-ar fi văzut şi m-ar fi admirat. Nu am avut noroc! ofta micuţul tei.

Dar într-o zi se porni o furtună cumplită. Cerul se făcuse negru ca tăciunele, norii alergau înspăimântaţi, toate vietăţile se ascundeau care pe unde puteau. Vântul urla înfricoşător şi primii stropi de ploaie au început să cadă grei şi reci.
Teiul, aflându-se la poalele dealului, era mai la adăpost, cu toate acestea se sperie tare. Privi spre vârful dealului. Cei doi stejari se luptau vitejeşte cu vântul dezlănţuit, care smulgea fără milă crengi din coroana lor. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Deodată se auzi o bubuitură puternică. Un fulger săgetă asupra unuia dintre stejari, care se transformă într-o torţă vie. Limbile uriaşe de foc trecură cu repeziciune şi la celălalt stejar. Bietul tei, nici nu mai avea puterea să privească.

După un timp furtuna se potoli. Bubuiturile se auzeau din ce în ce mai departe. A încetat şi ploaia. În locul celor doi stejari erau acum două cionturi înnegrite de fum.
Teiul amuţise. După un timp spuse:
- Şi cât de mult mi-am dorit să fiu în locul lor! Acum aş fi fost cenuşă în vânt.

Apoi teiul mulţumi norocului care îl hărăzise să crească la poalele dealului.

Oyasute Yama - poveste orientala

Data: 15 Jun 2008


A fost odată un fecior din cale-afară de iubitor şi devotat tatălui său, pe care îl chema Oyasute Yama. În acele timpuri se spune ca ar fi existat o lege care obliga pe copii să ducă în munţi pe bătrânii ce nu mai puteau munci.

Tatăl feciorului cu pricina ajunsese atât de bătrân, încât nu mai putea munci. Sosise timpul abandonării lui şi feciorul îl luă în cârcă şi porni cu el spre inima munţilor. În timp ce-şi ducea părintele în spinare, bătrânul tată, care-şi iubea şi el copilul din tot sufletul, rupea crengi de copaci şi le arunca ba ici, ba colo, ca nu cumva dragul său fiu să rătăcească drumul la întoarcere.

Ajunşi în creierul muntelui, fiul strânse un maldăr de frunze uscate şi-şi aşeză tatăl în vârful lor, apoi spuse oftând:
- Şi acum, dragul meu tată, trebuie să ne despărţim.
Bătrânul tată rupse o ramură dintr-un copac şi, arătând-o fiului iubit, zise:
- Copile drag, ca să nu te rătăceşti, am presărat ramuri ca aceasta pe unde am trecut.Ele îţi vor arăta drumul până acasa. Şi acum, rîmâi cu bine, fiu iubit!

Emoţionat până la lacrimi de dragostea tatălui săa, fiul nu se îndură să-şi abandoneze părintele. Îl luă din nou în spinare şi se întoarse cu el acasă.

Dacă fapta aceasta ar fi ajuns la uechile împăratului, atât tatăl, cât şi fiul, ar fi fost aspru pedepsiţi. Dar fiul săpă o groapă în fundul curţii şi îşi ascunse tatăl acolo. În fiecare zi, el îi ducea de mâncare în tainiţă, iar atunci când făcea rost de bucate mai alese, nu se atingea de ele până nu-i ducea părintelui său.

Într-o zi, împăratul dădu poruncă în ţară să i se facă o frânghie de cenuşă. Supuşii săi se străduiră zi şi noapte să facă frânghia comandată, dar în zadar.

Cererea împăratului ajungând şi la urechile bătrânului, acesta îi spuse fiului său:
- Încolăceşte o frânghie pe un fund de lemn şi dă-i foc.
Fiul ascultă de povaţa tatălui şi obţinu, într-adevăr o funie de cenuşă. Bucuros, se prezentă numaidecât cu ea în faţa împăratului şi fu răsplătit pentru iscusinţa sa.

La scurt timp după aceea, împăratul îl chemă din nou pe tânăr ţi-i dădu un ţăruş din lemn, astfel tăiat încât arăta la fel la ambele capete şi-i ceru să-i arate unde e vârful şi unde e rădăcina. Băiatul luă ţăruşul acasă şi ceru din nou părerea bătrânului său tată.
- Pune şăruşul în apă, îl sfătui bătrânul. Capătul care va încerca să iasă din apă, va fi vârful, iar cel ce se va afunda în apă va fi rădăcina.

Tânărul făcu întocmai cum îl învăţă bătrânul său tată şi anunţă rezultatul înaltului împărat. Impresionat de inteligenţa lui, împăratul îl răsplăti şi mai darnic pe tânăr..

Dar împăratul veni în curând cu o a treia problemă şi mai dificilă decât celelalte două. El porunci tânărului să construiască o tobă care să scoată sunete fără a fi lovită.

Băiatul îşi consultă din nou tatăl.
- Nimic mai uşor, fătul meu, zise bătrânul. Du-te şi cumpără o piele potrivit de mare. Apoi mergi la munte şi fă rost de un stup.

Şi el procedă întocmai cum îl învăţă tatăl său, iar bătrânul croi din piele o tobă, iar înăuntru instală roiul de albine.
- Iată toba, fiule,. Înfăţişează-te cu ea în faţa înălţimii sale.

Feciorul luă imediat drumul spre palatul împăratului. Iar când acesta atinse toba, albinele din interior, tulburate fără veste, începură să zumzăie de vibra membrana tobei ca lovită de sute de ciocane. Nu exista nici o îndoială: toba cânta de la sine.

Lăudându-l pe băiat pentru soluţiile înţelepte date celor trei dificile întrebări ale lui, împăratul îl întrebă în cele din urmă cum a reuşit să se descurce atât de bine.
- Fiind prea tânăr şi având puţină experienţă, răspunse flăcăul, n-am reuşit să rezolv niciuna dintre probleme. Soluţiile le-am aflat de la tatăl meu, om bătrân cu experienţă bogată...
Şi pentru că spusese destule, tânărul se hotărî să fie cinstit până la capăt:
- Nu m-am încumetat să-mi abandonez părintele în munţi, luminăţia-ta. L-am ascuns în fundul grădinii...

Impresionat de povestea fiului iubitor, dar şi de înţelepciunea părintelui său, împăratul zise:
-N-aş fi bănuit că bătrânii sunt atât de înţelepţi şi de folositori. De acum încolo, nimeni să nu-şi mai abandoneze părinţii neputincioşi în munţi.

De atunci se spune că vârstnicii au trăit împreună cu fiii lor până la adânci bătrâneţi.

Fara comentarii...


Pasul absent
de Octavian Paler

Doar un pas ne desparte.
Nu stiu daca pasul absent
e al meu
sau al tau.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
si între noi curge noaptea.
Ca sa ajungem atât de aproape
ca sa ramânem atât de departe
doar un pas ne desparte
si între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

Who are you? Really?

O amica numita prieteneste Elfa a lansat in urma cu ceva timp urmatorul "concurs" (il gasiti pe facebook.com):

What is your Alter-Ego Personality Type?

Si iata raspunsul (e putin "periat", dar in mare parte adevarat):



Incercati si voi! Poate fi haios si interesant.