Azi am colinat pe net si am apucat sa frunzaresc revista on-line Kudika. In afara de faptul ca m-am lovit de tot felul de articole scrise doar de dragul de a fi scrise si am citit o multime de comentarii ale unor oameni "normali" (oare la ce ma asteptam???), am gasit un articol care mi-a placut pe pe care il voi reproduce mai jos.
Ce mi-a placut la el? Mesajul transmis: dorinta autoarei de a rupe barierele instituite de societate, mascate sub denumirea de "comportament civilizat", "moralitate", "legile lui Dumnezeu". Am recunoscut o femeie (chiar nu conteaza varsta) care se lupta cu ea insasi in incercarea de a-si gasi echilibrul interior. Toti am trecut cel putin o data prin aceasta experienta, dar nu m-am putut impiedica de a retrai propria mea revolta referitoare la "legile" impuse de societate sub un pretext sau altul.
Va rog, daca aveti rabdarea sa cititi acest articol, sa intrati si pe Kudika si sa cititi postarile ulterioare articolului. Astept comentarii...
Ce mi-a placut la el? Mesajul transmis: dorinta autoarei de a rupe barierele instituite de societate, mascate sub denumirea de "comportament civilizat", "moralitate", "legile lui Dumnezeu". Am recunoscut o femeie (chiar nu conteaza varsta) care se lupta cu ea insasi in incercarea de a-si gasi echilibrul interior. Toti am trecut cel putin o data prin aceasta experienta, dar nu m-am putut impiedica de a retrai propria mea revolta referitoare la "legile" impuse de societate sub un pretext sau altul.
Va rog, daca aveti rabdarea sa cititi acest articol, sa intrati si pe Kudika si sa cititi postarile ulterioare articolului. Astept comentarii...
"Am ales calea iubirii
publicat pe 29 August 2007
Toata copilaria mea am avut un singur idol: bunicul meu. Credeam tot ce imi spunea si ascultam cu mare atentie toate invatamintele lui. Fiind preot toata viata reusise sa-mi inoculeze aceea magie pioasa a unui bun crestin.
Desi au trecut 20 de ani de cand a murit, am si astazi in memorie multe din invatamintele sale, principii cu care in trecut eram intru-totul de accord. Astazi, insa am nenumarate indoieli! As da oricat sa pot dialoga adevarat cu el acum, cand am 35 de ani, cand filosofia despre viata s-a schimbat in mod radical, cand am atatea intrebari fara raspunsuri si cand mi-am dat seama ca nu mai cred multe din ceea ce ma povatuia el candva.
Imi aduc aminte ca imi repeta mereu: femeia care iubeste mai multi barbati intr-o viata (si invers) il ucide pe Dumnezeu! Acum ma intreb: ce fel de Dumnezeu este acesta care uraste fericirea oamenilor? Un maniac care nu accepta decat singuratatea si lacunele? Un asemenea Dumnezeu nu se multumeste sa fie crud, orb si nedrept. Nu-i ajunge moartea noastra? Nu-l multumeste faptul ca am venit intr-o lume unde, dupa ce am vazut florile, cerul senin si marea, ni se arata mormintele? Nu. El vrea sa ne lipseasca si de aceasta lume. Ne promite o imparatie in ceruri cu conditia sa renuntam la imparatia de pe pamant! Ne fagaduieste o iluzie, ca sa intoarcem spatele realitatii. Vrea sa detestam tandretea, mangaierea, dorinta. Pentru a-i fi pe plac, ar trebui sa purtam toti o cingatoare de fier cu cuie pe dinlauntru si sa ne dam din cand in cand singuri ghionturi, cat mai dureroase, sa ne aduca aminte datoria de a-l iubi numai pe el! Iubind viata, il contrariem! Iubind frumusetea, riscam sa nu-l intalnim niciodata! Dorind fericirea, ne atragem pedeapsa lui! Ca sa intram in gratia lui divina, ca sa avem o sansa sa ni se arate, trebuie sa fim schilozi, nebuni, sfartecati de dureri, chinuiti de boli si singuri! Inseamna ca, in ciuda celor invatate, acest Dumnezeu ros de gelozie nu suporta sa vada oamenii iubindu-se intre ei! Se considera frustrat prin dragostea unui om catre alt om! Si vrea sa ne ia totul, in numele unei promisiuni!
Crescand, am inceput sa ma uit mai atent afara, sa-mi judec faptele si sa-mi observ mai bine greselile. N-am iubit viata cat ar fi trebuit, dar cu siguranta acum o iubesc mai mult ca orice. Si n-am inteles totdeauna ca nu ajunge sa ne declaram dragostea de viata. Trebuie s-o si dovedim.
Daca Dumnezeu are astazi atatia inamici, aceasta nu se datoreaza, cred, celor ce l-au detestat, ci acelora care l-au iubit in chip gresit: ascetilor, sfintilor, celor care au opus vietii imparatia cerurilor. Caci oamenii nu s-au nascut ca sa urce pe Golgota si sa se suie pe cruce! Ei s-au nascut ca sa cultive pe Golgota grau, sa-l secere si sa faca paine. S-au nascut pentru ca la umbra macesilor de pe Golgota sa-si culce copiii la amiaza, sa priveasca inserarea cu duiosie, sa bea apa din izvoare cand le e sete. Ei n-au avut nimic cu cerul, pana cand au fost siliti sa dispretuiasca pamantul. Intr-o buna zi li s-a spus: ”Nu va mai ganditi decat la ziua de apoi!" Cei care n-au vrut sa asculte, s-au intrebat: de ce? Din aceasta revolta impotriva pretentiilor cerului, iubirea a avut de castigat. Oamenii au inteles ca se pot bizui pe iubire impotriva cerului, ca iubirea este de partea lor, ca sa tina piept ascetilor, sfintilor si tuturor celor care-i chemau in desert.
Ce sa facem in desert? Sa ne pregatim pentru viata de apoi? Dupa ce vom muri, vom apartine desertului? Dar deocamdata sa ne lase cei care ne vorbesc tot timpul despre vesnicie, sa ne ocupam putin de aceasta zi in care traim.
Sa recunoastem, ceea ce ni s-a spus a fost destul de limpede: ”Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor va fi imparatia cerurilor”! Dar daca nu suntem saraci cu duhul? Cum vom obtine ingaduinta de a patrunde in imparatia cerurilor? Prin asceza, ni s-a spus!
La urma urmei, fiecare face ce vrea cu darurile sale si nimeni nu este in masura sa judece daca ati facut bine sau rau. Dar niciun om care iubeste viata nu poate ramane indiferent cand i se atrage atentia ca aceasta pasiune a sa, risca sa-l ucida pe Dumnezeu. Intr-o asemenea situatie, el nu are decat doua solutii. Sa se lase intimidat si sa intoarca spatele vietii, sau sa se revolte si sa intoarca spatele lui Dumnezeu!
Toti cei ce cred in prietenie, in iubire, in arta, in poezie, in bucurie, in simturile noastre, toti cei care nu dispretuiesc ceea ce nu poate fi dispretuit, viata, toti sunt dintr-o data obligati sa aleaga. Amenintata cu flacarile iadului,iubirea trebuie sa se apere. Ea descopera lupta, pentru ca numai luptand vom iubi.
Oare ascetii nu si-au dat seama ca amenintandu-ne cu cerul ne deschid ochii asupra pamantului? Cei mai multi dintre noi, in loc sa fim cucernici, preferam sa fim fericiti. In felul acesta sa facem din iubirea noastra nu un simplu sentiment, ci o credinta. Sa facem din iubire nu o simpla problema a inimii, ci o problema de adevar. Ne-au ajutat vorbindu-ne despre viata vesnica, sa intelegem mai bine pretul lucrurilor care ne inconjoara. Gloria? Daca Dumnezeu, de care ne vorbesc mereu ascetii, vrea sa amanam totul pentru imparatia cerurilor, eu una, nu il voi asculta. Si daca trebuie sa spun asta in numele meu, voi adauga ca sunt hotarata sa iubesc viata mai departe, chiar daca sunt amenintata. Fac parte dintre cei ce cred ca putem sa descoperim fericirea, eu insami descoperind-o de atatea ori, fara sa fim in prealabil nefericiti si fara sa fim educati prin frica. Si nu ma intereseaza nicio explicatie a rostului nostru pe lume care nu ne da nici o sansa de fericire. Sunt convinsa ca inlauntrul acestei iubiri si numai inlauntrul ei exista punctual de sprijin dupa care tanjea Arhimede. Oriunde l-am cauta in alta parte ar fi inutil.
Si unde sa-l cautam? Niciodata nu vom strange in desert recoltele pe care le asteptam. Acolo, in afara de consolari, nu vom primi nici un dar. Iar noi nu de consolari avem nevoie, ci de o credinta in stare sa apere ceva pentru lumea aceasta, stiind ca dincolo de ea nu exista nimic. De fapt,daca n-ar fi fost atatia disperati, probabil am fi iubit mai putin speranta. Daca nu ni s-ar fi vorbit atat de mult despre moarte, probabil ne-am fi simtit mai putin datori vietii. Si daca nu ni s-ar fi impuiat atat de mult capul cu nevoia de a ne mantui, am fi lasat cerul in pace, fara sa-l plictisim pe Dumnezeu cu revoltele noastre. Probabil ca purtand in mana numai trandafiri, dragostea noastra de viata ar fi atipit. Vorbind numai in soapta si facand declaratii dulcege, ar fi pierdut din incapatanare. Ascetii au fost si sunt pentru noi cingatoarea noastra de fier. Cuvintele lor ne-au amintit datoria noastra. Noi intelegem datoria noastra, detestand la nevoie cerul, daca el ameninta sa ne ucida iubirea.
Astazi, mai mult ca oricand, avem nevoie de frumusete, de prietenie, de afectiune, de tandrete, de mangaiere mai mult dacat orice promisiune intr-o imparatie ulterioara. Altarele noastre sunt ceea ce vedem in viata frumos, nobil si drept. Si daca a crede asta e un pacat, eu una vreau sa raman printre pacatosii care iubesc.
Exista o vina aici? Am pus si voi pune de aici inainte, toata viata mea iubirea in stare de lupta, numai daca voi fi amenintata, cum am mai fost, cu o politie metafizica impotriva pasiunilor noastre.
Intelepciunea? Tot ce stiu acum despre intelepciune, este ca ea trebuie sa inceapa prin a recunoaste ca din moment ce ne-am nascut, trebuie sa traim viata aceasta. Avem nevoie sa ni se vorbeasca nu despre nemurire, ci despre ceea ce trece ireparabil. Rostul filosofiei nu e ca sa ne spuna ”sperati intr-o alta lume”, ci sa ne deschida ochii spre ceea ce se afla la indemana noastra si nu vedem. Caci nu de sfintenie are nevoie lumea, ci de frumusete si iubire. Daca nu ne putem mantui dacat renuntand sa cautam paradisul aici, pe pamant, atunci, eu, cel putin, prefer sa mor vinovata. Bunicul meu imi zicea: daca un sfant nu obtine nimic pentru sine, obtine, in schimb, pentru ceilalti! Acum nu mai cred, nu-i adevarat.
Nu mai cred multe din ce mi s-au spus. Acestor profeti le pot spune astazi sa ma slabeasca cu profetiile lor. Sa inceteze cu vorbaria lor sumbra. Avem treaba sa gasim vietii noastre un rost! Mai ales ca cei mai multi dintre ei au profetizat sinuciderea fara sa se sinucida si au facut elogiul singuratatii fara sa fie singuri.
Cred ca am inteles bine. Orice om inteligent alege viata si iubirea si asta indiferent de pret.
Candva am citit o poezie pe care nu am s-o uit niciodata: ”E nebunie spune ratiunea, Este ceea ce este spune iubirea, E nenorocire spune judecata, Nu e decat durere spune frica, E fara perspectiva spune intelepciunea, Este ceea ce este spune Iubirea, E ridicol spune mandria, E necugetat spune prudenta, E imposibil spune experienta, ESTE TOT CE POATE FI, SPUNE IUBIREA!”
Eu am ales calea iubirii si indiferent ce vor spune unii si altii, putin imi pasa. De un singur lucru sunt sigura pana acum: magia iubirii este unica si inegalabila, este cea mai profunda si mai complexa traire din viata omului.
Si chiar daca am iubit mai mult de un barbat, astazi, imi pare rau, dar nu mai pot fi de acord cu ce mi-a spus bunicul meu cu foarte multi ani inainte. De cate ori am iubit, de atatea ori am crezut ca sunt cea mai fericita fiinta din lume si indiferent ce vremuri voi apuca ”NU AM SA ARUNC NICIODATA DRAGOSTEA PE FEREASTRA”, ba mai mult, voi impartasi tuturor acest crez. Astazi iubesc, deci traiesc, exist, sunt fericita!
Un articol de Alisia"
Sursa: http://www.kudika.ro/articol/relatii/4431/Am-ales-calea-iubirii.html
Desi au trecut 20 de ani de cand a murit, am si astazi in memorie multe din invatamintele sale, principii cu care in trecut eram intru-totul de accord. Astazi, insa am nenumarate indoieli! As da oricat sa pot dialoga adevarat cu el acum, cand am 35 de ani, cand filosofia despre viata s-a schimbat in mod radical, cand am atatea intrebari fara raspunsuri si cand mi-am dat seama ca nu mai cred multe din ceea ce ma povatuia el candva.
Imi aduc aminte ca imi repeta mereu: femeia care iubeste mai multi barbati intr-o viata (si invers) il ucide pe Dumnezeu! Acum ma intreb: ce fel de Dumnezeu este acesta care uraste fericirea oamenilor? Un maniac care nu accepta decat singuratatea si lacunele? Un asemenea Dumnezeu nu se multumeste sa fie crud, orb si nedrept. Nu-i ajunge moartea noastra? Nu-l multumeste faptul ca am venit intr-o lume unde, dupa ce am vazut florile, cerul senin si marea, ni se arata mormintele? Nu. El vrea sa ne lipseasca si de aceasta lume. Ne promite o imparatie in ceruri cu conditia sa renuntam la imparatia de pe pamant! Ne fagaduieste o iluzie, ca sa intoarcem spatele realitatii. Vrea sa detestam tandretea, mangaierea, dorinta. Pentru a-i fi pe plac, ar trebui sa purtam toti o cingatoare de fier cu cuie pe dinlauntru si sa ne dam din cand in cand singuri ghionturi, cat mai dureroase, sa ne aduca aminte datoria de a-l iubi numai pe el! Iubind viata, il contrariem! Iubind frumusetea, riscam sa nu-l intalnim niciodata! Dorind fericirea, ne atragem pedeapsa lui! Ca sa intram in gratia lui divina, ca sa avem o sansa sa ni se arate, trebuie sa fim schilozi, nebuni, sfartecati de dureri, chinuiti de boli si singuri! Inseamna ca, in ciuda celor invatate, acest Dumnezeu ros de gelozie nu suporta sa vada oamenii iubindu-se intre ei! Se considera frustrat prin dragostea unui om catre alt om! Si vrea sa ne ia totul, in numele unei promisiuni!
Crescand, am inceput sa ma uit mai atent afara, sa-mi judec faptele si sa-mi observ mai bine greselile. N-am iubit viata cat ar fi trebuit, dar cu siguranta acum o iubesc mai mult ca orice. Si n-am inteles totdeauna ca nu ajunge sa ne declaram dragostea de viata. Trebuie s-o si dovedim.
Daca Dumnezeu are astazi atatia inamici, aceasta nu se datoreaza, cred, celor ce l-au detestat, ci acelora care l-au iubit in chip gresit: ascetilor, sfintilor, celor care au opus vietii imparatia cerurilor. Caci oamenii nu s-au nascut ca sa urce pe Golgota si sa se suie pe cruce! Ei s-au nascut ca sa cultive pe Golgota grau, sa-l secere si sa faca paine. S-au nascut pentru ca la umbra macesilor de pe Golgota sa-si culce copiii la amiaza, sa priveasca inserarea cu duiosie, sa bea apa din izvoare cand le e sete. Ei n-au avut nimic cu cerul, pana cand au fost siliti sa dispretuiasca pamantul. Intr-o buna zi li s-a spus: ”Nu va mai ganditi decat la ziua de apoi!" Cei care n-au vrut sa asculte, s-au intrebat: de ce? Din aceasta revolta impotriva pretentiilor cerului, iubirea a avut de castigat. Oamenii au inteles ca se pot bizui pe iubire impotriva cerului, ca iubirea este de partea lor, ca sa tina piept ascetilor, sfintilor si tuturor celor care-i chemau in desert.
Ce sa facem in desert? Sa ne pregatim pentru viata de apoi? Dupa ce vom muri, vom apartine desertului? Dar deocamdata sa ne lase cei care ne vorbesc tot timpul despre vesnicie, sa ne ocupam putin de aceasta zi in care traim.Sa recunoastem, ceea ce ni s-a spus a fost destul de limpede: ”Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor va fi imparatia cerurilor”! Dar daca nu suntem saraci cu duhul? Cum vom obtine ingaduinta de a patrunde in imparatia cerurilor? Prin asceza, ni s-a spus!
La urma urmei, fiecare face ce vrea cu darurile sale si nimeni nu este in masura sa judece daca ati facut bine sau rau. Dar niciun om care iubeste viata nu poate ramane indiferent cand i se atrage atentia ca aceasta pasiune a sa, risca sa-l ucida pe Dumnezeu. Intr-o asemenea situatie, el nu are decat doua solutii. Sa se lase intimidat si sa intoarca spatele vietii, sau sa se revolte si sa intoarca spatele lui Dumnezeu!
Toti cei ce cred in prietenie, in iubire, in arta, in poezie, in bucurie, in simturile noastre, toti cei care nu dispretuiesc ceea ce nu poate fi dispretuit, viata, toti sunt dintr-o data obligati sa aleaga. Amenintata cu flacarile iadului,iubirea trebuie sa se apere. Ea descopera lupta, pentru ca numai luptand vom iubi.
Oare ascetii nu si-au dat seama ca amenintandu-ne cu cerul ne deschid ochii asupra pamantului? Cei mai multi dintre noi, in loc sa fim cucernici, preferam sa fim fericiti. In felul acesta sa facem din iubirea noastra nu un simplu sentiment, ci o credinta. Sa facem din iubire nu o simpla problema a inimii, ci o problema de adevar. Ne-au ajutat vorbindu-ne despre viata vesnica, sa intelegem mai bine pretul lucrurilor care ne inconjoara. Gloria? Daca Dumnezeu, de care ne vorbesc mereu ascetii, vrea sa amanam totul pentru imparatia cerurilor, eu una, nu il voi asculta. Si daca trebuie sa spun asta in numele meu, voi adauga ca sunt hotarata sa iubesc viata mai departe, chiar daca sunt amenintata. Fac parte dintre cei ce cred ca putem sa descoperim fericirea, eu insami descoperind-o de atatea ori, fara sa fim in prealabil nefericiti si fara sa fim educati prin frica. Si nu ma intereseaza nicio explicatie a rostului nostru pe lume care nu ne da nici o sansa de fericire. Sunt convinsa ca inlauntrul acestei iubiri si numai inlauntrul ei exista punctual de sprijin dupa care tanjea Arhimede. Oriunde l-am cauta in alta parte ar fi inutil.
Si unde sa-l cautam? Niciodata nu vom strange in desert recoltele pe care le asteptam. Acolo, in afara de consolari, nu vom primi nici un dar. Iar noi nu de consolari avem nevoie, ci de o credinta in stare sa apere ceva pentru lumea aceasta, stiind ca dincolo de ea nu exista nimic. De fapt,daca n-ar fi fost atatia disperati, probabil am fi iubit mai putin speranta. Daca nu ni s-ar fi vorbit atat de mult despre moarte, probabil ne-am fi simtit mai putin datori vietii. Si daca nu ni s-ar fi impuiat atat de mult capul cu nevoia de a ne mantui, am fi lasat cerul in pace, fara sa-l plictisim pe Dumnezeu cu revoltele noastre. Probabil ca purtand in mana numai trandafiri, dragostea noastra de viata ar fi atipit. Vorbind numai in soapta si facand declaratii dulcege, ar fi pierdut din incapatanare. Ascetii au fost si sunt pentru noi cingatoarea noastra de fier. Cuvintele lor ne-au amintit datoria noastra. Noi intelegem datoria noastra, detestand la nevoie cerul, daca el ameninta sa ne ucida iubirea.
Astazi, mai mult ca oricand, avem nevoie de frumusete, de prietenie, de afectiune, de tandrete, de mangaiere mai mult dacat orice promisiune intr-o imparatie ulterioara. Altarele noastre sunt ceea ce vedem in viata frumos, nobil si drept. Si daca a crede asta e un pacat, eu una vreau sa raman printre pacatosii care iubesc.
Exista o vina aici? Am pus si voi pune de aici inainte, toata viata mea iubirea in stare de lupta, numai daca voi fi amenintata, cum am mai fost, cu o politie metafizica impotriva pasiunilor noastre.
Intelepciunea? Tot ce stiu acum despre intelepciune, este ca ea trebuie sa inceapa prin a recunoaste ca din moment ce ne-am nascut, trebuie sa traim viata aceasta. Avem nevoie sa ni se vorbeasca nu despre nemurire, ci despre ceea ce trece ireparabil. Rostul filosofiei nu e ca sa ne spuna ”sperati intr-o alta lume”, ci sa ne deschida ochii spre ceea ce se afla la indemana noastra si nu vedem. Caci nu de sfintenie are nevoie lumea, ci de frumusete si iubire. Daca nu ne putem mantui dacat renuntand sa cautam paradisul aici, pe pamant, atunci, eu, cel putin, prefer sa mor vinovata. Bunicul meu imi zicea: daca un sfant nu obtine nimic pentru sine, obtine, in schimb, pentru ceilalti! Acum nu mai cred, nu-i adevarat.
Nu mai cred multe din ce mi s-au spus. Acestor profeti le pot spune astazi sa ma slabeasca cu profetiile lor. Sa inceteze cu vorbaria lor sumbra. Avem treaba sa gasim vietii noastre un rost! Mai ales ca cei mai multi dintre ei au profetizat sinuciderea fara sa se sinucida si au facut elogiul singuratatii fara sa fie singuri.
Cred ca am inteles bine. Orice om inteligent alege viata si iubirea si asta indiferent de pret.
Candva am citit o poezie pe care nu am s-o uit niciodata: ”E nebunie spune ratiunea, Este ceea ce este spune iubirea, E nenorocire spune judecata, Nu e decat durere spune frica, E fara perspectiva spune intelepciunea, Este ceea ce este spune Iubirea, E ridicol spune mandria, E necugetat spune prudenta, E imposibil spune experienta, ESTE TOT CE POATE FI, SPUNE IUBIREA!”
Eu am ales calea iubirii si indiferent ce vor spune unii si altii, putin imi pasa. De un singur lucru sunt sigura pana acum: magia iubirii este unica si inegalabila, este cea mai profunda si mai complexa traire din viata omului.
Si chiar daca am iubit mai mult de un barbat, astazi, imi pare rau, dar nu mai pot fi de acord cu ce mi-a spus bunicul meu cu foarte multi ani inainte. De cate ori am iubit, de atatea ori am crezut ca sunt cea mai fericita fiinta din lume si indiferent ce vremuri voi apuca ”NU AM SA ARUNC NICIODATA DRAGOSTEA PE FEREASTRA”, ba mai mult, voi impartasi tuturor acest crez. Astazi iubesc, deci traiesc, exist, sunt fericita!
Un articol de Alisia"
Sursa: http://www.kudika.ro/articol/relatii/4431/Am-ales-calea-iubirii.html
