"The importance of being .... a MAN"

Mi-am adus aminte, tangential, recitind un text scris de cea mai noua prietena a mea, cat de ciudata poate fi viata. Prietena mea spunea ca "life is what we make it" si ca in definitiv, singuri decidem fiecare moment al existentei noatre.

Tind sa o contrazic. Ce frumos ar fi daca liberul arbitru chiar ar exista... Dar exista momente in viata omului, vorbesc in cazul general, cand se vede un simplu spectator aflat in fata scenei propriei lui vieti, cand se trezeste in fata a ceva atat de neasteptat si frapant incat nu-i vine sa creada.... Din pacate, viata este deja trasata undeva, de cineva pe care noua ne convine sa il numim Dumnezeu sau Allah sau Budha sau... nu mai conteaza cum, cert este ca e cineva superior noua. Singurul nostru aport este alegerea in anumite momente, numite "rascruci", a unei directii sau a alteia. Inchipuie-ti un copac maaare, inalt, maiestuos, impunator, cu o coroana superba. Copacul acesta care iti taie respiratia este chiar viata ta. Cracile mai groase sunt evenimentele majore care iti brazdeaza viata, dar la un moment dat va trebui sa alegi: o scoala, un liceu, o profesie, apoi o schimbi cu alta asemanatoare sau total diferita, daca iti intemeiezi sau nu o familie, daca faci sau nu copii, si multe alte alegeri de genul acesta. Fiecare te poarta spre o alta directie, DAR finalul este acelasi.

Permite-mi sa-ti dau un exemplu: un mecanic de locomotiva si ajutorul acestuia preiau o locomotiva functionala, atat pe acte cat si fizic, proaspat venita de la reparatii. Pleaca in cursa, fara sa inregistreze vreo problema, iar pe drumul de intoarcere, undeva are loc un accident teribil, soldat atat cu moartea unor oameni, cat si cu pagube de nivelul a catorva miliarde la locomotiva. Evident ca se fac investigatii atat in cadrul societatii de transport, cat si in cadrul autoritatii de stat care supervizeaza transportul feroviar, iar solutia este gasita imediat, in stil romanesc: mecanicul locomotivei trebuie sa faca inchisoare pentru ca nu a raportat locomotiva ca fiind defecta, iar ajutorul de mecanic demis. Simplu, nu? Si mai presus de toate, convenabil! Intamplator am fost martorul din umbra al acelui incident si, datorita influentei de care inca ma bucur in domeniu, am analizat situatia si am hotarat ca mecanicul de locomotiva era complet nevinovat. Iti inchipui ce s-ar fi ales de familia omului (are o sotie si doi copii mici)???? In afara de faptul ca si-ar fi pierdut casa si toata agoniseala, ar fi petrecut restul vietii in inchisoare, ispasind o pedeapsa care nu i se cuvenea, generata de nepasarea unor muncitori de la Electroputere Craiova. Nu mi-am inchipuit ca o vorba de-a mea va avea atat rasunet: persoana in cauza a fost disculpata, in schimbul parasirii locului de munca. Un sacrificiu relativ mic in comparatie cu alternativa, nu? Acest eveniment s-a intamplat candva in toamna anului trecut, dar inca ma marcheaza.... Nu il cunosteam pe omul acela, dar cuvantul meu a insemnat atat de mult pentru el... Nici el nu ma cunoaste, dar sunt sigura ca se gandeste din cand in cand cu gratitudine la mine. Bietul om nu a facut nimic care sa conduca la acel accident terifiant (locomotiva corespundea atat scriptic, cat si fizic, nu se inregistrase nicio problema in timpul cursei), iar apoi in urma anchetelor de la Procuratura si AFER se vede deja sacrificat fara vreun drept la apel. Daca ti s-ar intampla tie, cum ai reactiona??? Uite cum un alt om, un necunoscut, i-a salvat practic viata. Nu ma laud cu chestia asta, dar ma bucur in fiecare clipa ca am facut acel gest si l-am scapat. Poate candva voi avea si eu nevoie de ajutor si un necunoscut mi-l va acorda. Revenind la discutia de mai devreme, sustin cu tarie ca nu avem dreptul sa ne facem viata asa cum dorim, ci suntem supusi imprevizibilului, necunoscutului. Ca niste pioni pe tabla de sah a doi sau mai multe zei, niste jucarii.....

Cateodata stau si ma gandesc ca povestile din "Legendele Olimpului" a lui Alexandru Mitru nu sunt simple povesti... Si daca e adevarat? Daca suintem niste biete animalute la dispozitia unor zei???

Inca o zi....

Azi m-a cuprins o tristete adanca, desi nu am niciun motiv serios. Pur si simplu asa s-a intamplat. Si totusi....

Nu era suficient ca viata mea de zi cu zi este un val urias care vine pe neasteptate si sterge tot ce e prestabilit, instaurand noi legi temporare... M-am cam saturat ca activitatea mea de la birou sa fie atat de dinamica, mi-as dori o perioada de repaus in care sa nu fac altceva decat sa trandavesc, sa ma regasesc, mi-as dori LINISTE. Mai nou, gandind ca nu am parte de aventura, ci, din contra, ma plictisesc, am considerat ca e cazul sa ma indragostesc.

Inca imi aduc aminte sfaturile doctorului meu curant: "indragosteste-te, incearca sa ai o viata sexuala plina de pasiune, iubeste si simte-te iubita, fa TOTUL pentru a te simti implinita!". Nu o data l-am bombanit iesind pe usa cabinetului... "Ce stie el? E rupt de realitate? Ce crede el, ca ma pot indragosti la comanda, ca pot gasit timpul necesar pentru "vanatoare" sau pentru cel pe care printr-un noroc formidabil l-as gasi? El nu stie ca toata viata mea se reduce la munca intensa la serviciu si apoi obligatii familiale? Nu stie ca momentan nu am timp de mine? Pur si simplu nu am timp! Auzi tu - sa ma indragostesc! Ce idee!!!! Mai are multe idei de genul acesta????"

Mi-aduc aminte cu un zambet fugar pe fata ca eram candva o fetiscana careia nu-i pasa de obligatiile de nicio natura, ca ma indragosteam fara nicio problema, nu importa de cine, atata timp cat eram amandoi in al noualea cer... Azi lucrurile s-au schimbat profund: am fost nevoita sa inteleg si sa accept faptul ca "intr-o relatie, fiecare membru are drepturi si obligatii, dar mai ales obligatii". Si iata cum placerea de a te simti indragostita, de a iubi a disparut sub povara "obligatiilor", cum am devenit incet-incet o "femeie normala".

Din fericire pentru mine, inca am mai gasit, undeva dosit intr-un coltisor al sufletului, un pic din copilaria ce ma caracteriza candva, un pic de nebunie si de tinerete. Si iata ca norocul mi-a suras, neasteptat, acolo unde nu vedeam nimic promitator, iar eu am acceptat provocarea sortii ca pe ceva natural, fara sa intervin in vreun fel, fara sa ma impotrivesc. De cateva saptamani observ acest fenomen dezvoltandu-se, crescand, amplificandu-se si simt cum nu-mi mai simt picioarele si plutesc, dusa de norisorii mei cei dragi depaaaarte.... in tara viselor. Daaaa, visez ca sunt fericita, asa cum nu am fost de foarte mult timp, de parca ar fi trecut o viata intreaga de atunci, iar visul devine realitate si aceasta se contopeste cu visul, iar eu ma pierd.... Unde ma aflu? Nu mai conteaza.... Chiar sunt fericita si nu-mi vine sa cred cat de repede se poate schimba traiectoria unui om in aceasta viata. Credeam ca nu mai sunt lucruri care sa ma socheze, in fata carora sa nu stiu cum sa reactionez, dar se pare ca m-am inselat. Uneori ma intreb de unde simt atata bucurie si atata implinire. De regula, acest sentiment venea navalnic peste mine, transformandu-ma intr-o fiara, o salbaticiune de nerecunoscut. De data asta s-a manifestat atat de suav, de nedefinit si totusi prezent, abia perceptibil, m-a invaluit intr-un nor de parfum floral si mi-a soptit: "bucura-te! traieste! simte! evolueaza!". Asa ceva am mai simtit doar in urma cu ani de zile, pe cand eram inca extrem de tanara ca sa-mi dau seama ca asemenea sansa nu apare decat o singura data in viata si ca trebuie sa o pastrez numai pentru mine. Nu trece nici macar o singura zi sa nu-mi reprosez lipsa de actiune in acele momente, dar... asta e viata... Voi ramane mereu cu acest regret, dar poate am inca o sansa de a fi fericita, de a-mi indeplini destinul...

Asa stand lucrurile, de ce ma simt trista? Pentru ca ma simt vinovata fata de cei din jurul meu pentru faptul ca sunt fericita. As vrea sa rad, sa sar de bucurie, sa radiez, dar nu pot. Ma uit cum ma privesc colegii mei de serviciu, membrii familiei mele, vecinii, cunoscutii si necunoscutii. De ce sunt atat de rai, de invidiosi pe fericirea celorlalti? Mi-e frica, da, FRICA ca toata fericirea mea se va sparge ca un balon de sapun in contact cu invidia oamenilor si astfel ma vad navoita sa pastrez secretul pentru mine insami si sa ma bucur pe ascuns. Tu stii sa tii un secret??? Sssssst....

The kiss of the sun for pardon

The song of the birds for mirth

One is nearer to God's heart in the garden

Than anywhere else on earth

Dorothy Gurney

1858 - 1952

Despre oameni

Hoinarind pe net, am gasit saptamana trecuta un blog care mi-a atras atentia prin sensibilitatea autoarei, dar si prin trairile intense si profunde, in ciuda tineretii evidente a posesoarei. As putea spune ca e o parte din ceea ce eram si eu la varsta ei, dar ceva mai matura, mai dura decat mine.

Si iata cum usor-usor apar diverse intrebari de genul: "de ce e atat de matura?", "de ce lasa impresia ca nu se bucura de viata, de anii pe care ii are?" si multe alte asemenea intrebari... Cineva spunea ca daca nu ne punem intrebari, nu existam. "What should I wonder about?" was the answer and the teacher replied: "Everything. From the beginning of the Universe, to the name of your friends. What do you know about the world?"

Mai deunazi, domnisoara de care iti spuneam se intreba cum e sa mori si cum a devenit atat de "impasibila in fata mortii". Ei bine, iata un subiect bun de discutat. Uneori si eu mi-am pus aceasta intrebare: cum de oamenii, mai ales cei tineri, sunt atat de insensibili in fata mortii. Spune-mi si mie de ce sunt atat de rai, reci, insensibili, egoisti.... Si tot eu imi raspund: se tem. De ce anume, inca nu mi-am dat seama. Toti avem o armura mai mult sau mai putin eficienta care ne protejeaza impotriva atacurilor celor din jur, dar... Nu cred ca am auzit pe cineva murind din iubire, tristete sau pentru ca a fost insultat... Se intampla, zi de zi, tuturor. Dar oare aceasta armura este necesar sa fie atat de impenetrabila incat sa ne izoleze spiritual complet de lume? Este acesta raspunsul pentru o stare de bine? Eu nu cred... "Ma tem sa nu fiu ranita, sa nu sufar" - expresii de genul acesta auzi sau citesti in orice revista, pe orice blog, in orice mijloc de transport in comun. Dar cum pot oare simti oamenii acestia iubirea, dorul de o alta persoana, tristetea, simpatia, afectiunea pentru cineva daca nu sufera???? Nu li s-a spus ca numai suferind gasim adevaratul sens al cuvantului "a iubi"? Atata timp cat nu simti ca te doare sufletul, ca ai da orice numai ca un anumit eveniment nedorit sa nu se intample, nu ai cum sa spui ca iubesti. E atat de simplu ca spui ca iubesti pe cineva... Fara sa vrei iti vine pe buze, ca ceva natural, ar asa sa fie oare? Cine a spus ca iubirea inseamna numai lapte si miere, numai paradis???? Si uite cum incep sa aberez, sa o iau razna, plecand de la un subiect si ajungand la altul...

Ca toti ceilalti, si eu mi-am inchipuit cum o sa fie cand am sa mor si am descoperit cat de multe persoane ar suferi mai mult sau mai putin din cauza disparitiei mele... Sincer, nu m-as fi asteptat... A fost doar un vis, dar care e diferenta intre vis si realitate???? Apreciez mult modul american de a accepta moartea ca pe ceva natural, fara zarva care exista la noi, fara bocete, fara vaicareli, lesinuri teatrale... Durerea se poarta in suflet si uneori pe fata.

Adevarul e ca ma doare cand vad atatia tineri frumosi si isteti, dotati cu mult mai multe "bile albe" decat mine cum trateaza cu indiferenta tot ce ii inconjoara. Efectiv ma doare sa cosntat ca ceea ce e frumos si placut in viata trece pe langa ei, iar ei nici macar nu-si dau seama - se pazesc atat de tare sa nu fie raniti si asteapta in fiecare zi sa se intample ceva miraculos, uitand ca miracolul este sub ochii lor, ca placerea este efectul durerii....

Imi aduc aminte cum, in urma cu ani de zile, un iubit de-al meu, dotat cu un corp de zeu si o minte cu adevarat stralucitoare, era de-a dreptul imun la atingerea mea. Explicatia suna ceva de genul: "nu sunt obisnuit sa ma manifest. nu sunt obisnuit cu asemena tratament". Ai inteles? Ceva atat de natural si elementar precum atingerea ii era strain!!! In acest caz mai are rost sa te intrebi de ce este atat de distant si rece????

Sigur am aberat, dar intrebarile pe care mi le pun se leaga una de alta si impreuna formeaza un ghem de nedescalcit.... AJUTOR!!!!!

For fun

A friend of mine proposed this quiz test. It's funny! Try it out! :)

EU, partea mai putin placuta

De cateva zile ma tot gandesc retroactiv la viata mea, de parca ar fi un film reprezentand viata altei femei.... Ma si minunez prin cate am trecut, cate clipe placute am trait alaturi de persoane dragi mie, cat de mult am suferit cand unele dintre acestea au plecat, voit sau nu, din viata mea, mi-am amintit toate prostiile pe care le-am facut, mai mult impinsa de zbuciumul tineretii, decat din lipsa de rationament... Dar acum nu merita sa mai imi plang de mila, caci totul a trecut, de mult... ca-ntr-o poveste cu Feti-Frumosi si Ilene Cosanzene....

Inca de la inceputul acestui an imi tot evaluez pozitia, imi analizez realizarile si visele de la care au pornit, inspectez proiectele aflate inca in derulare si ma cuprinde o deznadejde cumplita (inexplicabila, de altfel) care ma indeamna sa-mi pun in repetate randuri intrebarea: "Viata mea - incotro?". Dar daca ma uit in urma, am sa constat ca am amintiri despre experiente minunate, dar si unele mai putin placute pe care semeni de-ai mei nu au avut posibilitatea sa le traiasca sau nu au capacitatea sa le asimileze. Ma si mir de unde am avut curajul si inconstienta (la 20 ani!!!) de a accepta o relatie serioasa care a durat 7 ani.... Si totusi am trecut prin toate, iar acum ma incearca un sentiment placut, suav si ma surprind zambind usor. Am intalnit oameni extraordinari care m-au format spiritual si moral, unii dintre ei deja ne-au parasit pentru totdeauna, dar carora le port un real respect si recunostinta.... Am cunoscut si tineri de o frumusete interioara cum nu am crezut ca voi intalni vreodata - unele dintre aceste persoane mi-au devenit extrem de apropiate, altele au trecut in viteza prin viata mea, lasand insa o urma de nesters.

Mi-am descoperit calitati pe care, daca as fi dus o viata normala, nu as fi avut ocazia sau oportunitatea de a le vedea manifestandu-se... Si uite cum, usor-usor m-am trezit izolata oarecum de marea masa a semenilor mei.... Dar raman inca cu placutul sentiment de a fi "diferita". Durerea care ma incerca atunci cand auzeam asemenea remarci de la diverse cunostinte nu o voi uita nicicand, dar am reusit sa o diger, sa o asimilez si sa o transform intr-o formula de apreciere. Am intalnit oameni la fel de "extravaganti" (cum ma numea odata o prietena acum fff bine realizata in State) ca si mine si m-am bucurat ca nu sunt singura, ca si altii trec prin aceleasi angoase ca si mine si am invatat sa ma bucur de starea aceasta si am evoluat. Acum zambesc si ma amuza zbaterea mea din acea perioada, dar putini sunt cei care intr-adevar pot intelege despre ce vorbesc. Deunazi, m-am trezit spunand unui prieten care comenta pe tema asta ceva de genul ca pot parea infumurata, m-am trezit spuneam, zicandu-i "MERIT!". Stii cat de mandra am fost in acele clipe de mine????

Permite-mi totusi sa revin la intrebarea care ma obsedeaza de ceva timp: "Viata mea - incotro?". Inca nu am gasit raspuns...

De curand, am intalnit sau mai degraba am redescoperit un prieten din copilarie. Si ce e asa de extraordinar, te-ai putea intreba... Ei bine, extraordinar mi se pare faptul ca, desi locuiam atat de aproape si am avut vieti complet diferite, am evolut in aceeasi directie... Si mai extraordinar e faptul ca nu am stiut unul de celalalt pana de curand... Viata si multitudinea formelor ei de manifestare....

Asadar, draga cititorule, daca ai vreo sugestie in ceea ce priveste intrebarea mea, te ascult cu mare atentie. :)

Adevar sau imaginatie?

Tocmai am vizionat pe HBO un film in interpretarea lui Adrien Brody si a Keirei Knightley; cred ca se numea "Camasa de forta". Tulburator.

Pe scurt, filmul trata experienta traita de un individ in jur de 29-30 de ani in situatia in care moare. Se pare ca la varsta de 27 ani, acesta moare in Razboiul din Golf si deodata se trezeste la viata undeva pe o sosea in Statele Unite in apropiere de granita cu Canada. Pe drum intalneste o fetita impreuna cu mama ei drogata/ bauta, adormita pe marginea drumului in apropierea unui autoturism defect. Tanarul afla ca pe mama o chema Jane, iar pe fetita Jackie si se ofera sa le repare autoturismul (ce inseamna un barbat la casa omului!!!). Cand termina, mama "devotata" isi alunga furioasa salvatorul bantuita de cine stie ce fantasma generata de drogurile ingerate. Eroul nostru pleaca mai departe si la un moment dat are "norocul" sa fie luat cu masina de un fost puscarias. Nu se stie ce s-a intamplat exact, cert este ca Jack Stark (personajul principal) se trezeste intr-un tribunal, unde este judecat pentru uciderea atat a unui politist, cat si a celor doua domnite intalnite pe drum. Desi sustine cu tarie faptul ca el murise in schimbul de focuri cu politistul, nu este crezut si prin urmare este inchis intr-un spital-inchisoare "pentru tratament". Tratamentul doctorului Becker, om cu importanta in acel spital si cu o teorie cel putin revolutionara privitoare la reprogramarea infractorilor, asadar tratamentul de specialitate consta in administrarea intensiva a mai multor calmante, dar si a unui psihotic care, adaugat la izolarea in camasa de forta intr-un sertar din morga institutiei, genereaza halucinatii de o veridicitate inspaimantatoare. Pana aici nimic iesit din comun, nu? Ei bine, in primele "sedinte" de tratament, tanarul are un vis premonitoriu legat de Jackie, candva fetita intalnita intr-un desert de zapada. Ei bine, Jackie e acum femeie in toata firea, lucreaza la o cafenea si, fara sa stie motivul, se simte iremediabil atrasa de strainul care asteapta in ger un taxi. Cum era Ajunul Craciunului, se ofera sa il transporte oriunde doreste, dar descopera destul de curand ca trebuie sa ii accepte prezenta in casa ei pana ziua urmatoare. Cat timp femeia face o baie, eroul nostru pregateste o cina sumara, dar eleganta. Curand domitza adoarme , iar cavalerul hoinareste prin casa incercand as afle cine este salvatoarea sa. Surpriza de proportii: gaseste la loc de cinste tablitele lui de identificare din vremea cand era militar, pe care el insusi i le daruise micutei Jackie. Surescitat de descoperire, o trezeste pe tanara femeie si afla ca, prin farmec, calatorise in timp din 1992 pana in 2007. Greu de crezut, nu-i asa? Tanara il goneste din casa ei, iar el revine la fel de neasteptat la viata reala, cea guvernata de calmante.

Intrand in vorba cu un alt pacient, eroul peliculei afla ca exista o posibilitate sa directioneze halucinatiile generate de medicamente in scopul pe care il doreste - Jackie. Se pare ca functioneaza, asa ca, revenit in viitor, incearca sa afle ce s-a intamplat cu el in 1992. Prinsa in povestea aceasta ireala, tanara Jackie face cercetari in ziarele vremii, fac impreuna o vizita la spitalul incare el suferise "tratamentul" corectiv, o contacteaza pe dr Lorenson, singura din viata reala care il compatimeste pentru suferintele indurate in timpul sedintelor de terapie, reusesc sa vorbeasca chiar si cu dr Becker cel din viitor. Asa ajung sa afle ca tanarul nu mai are de trait decat 4 zile in viata reala. Halucinant...

Evident, ca in orice film bun, si aici asistam la o poveste de dragoste pasionala intre cele doua personaje principale. Duiosia si sensibilitatea scenelor de dragoste sunt miscatoare pana la lacrimi (cel putin pentru o femeie!).

Surprinzator este faptul ca se reuseste modificarea cursului evenimentelor din viata reala. In ultima zi de viata, eroul castiga increderea doctorului Lorensen prin argumentele pe care i le aduce din viitor, iar in schimb aceasta il insoteste pana la locuinta micutei Jackie. Trebuie sa fie teribil sa stii ca in cateva ore urmeaza sa mori in urma unei lovituri cauzate de un obiect neidentificat.... Mi s-a parut o ideea deosebit de desteapta faptul ca tanarul si-a notat experientele traite, dar a schitat si viitorul sumbru care le asteapta pe cele doua femei, iar cand s-a prezentat la locuinta fetitei i-a inmanat mamei scrisoarea. Oricum, era atat de daramant, incat nu ar fi avut puterea sa comunice prin viu grai ceea ce voia sa transmita. Despartirea dintre micuta Jackie si Jack Stark este sfasietor de dureroasa, desi personajhele se cunosc de foarte putin timp. Ce legatura deosebita se naste intre doua persoane care au destinele inlantuite..... Ceea ce este important este faptul ca scrisoarea face o impresie puternica asupra lui Jane, care isi schimba radical viata: renunta la bautura si la fumat si isi canalizeaza toata atentia si dragostea asupra fiicei sale. Touching!!!!

Extrem de slabit si extenuat, Jack aluneca si isi "avariaza" mortal craniul exact la intrarea in spital. Ca un semn de recunostinta, dr Lorensen ii indeplineste si ultima dorinta: un ultim tratament cu acel medicamentpsihotic si nelipsitul sertar de morga. Ce si-ar putea dori un om in ultimele clipe decat compania fiintei iubite? Desigur, eroul nostre sare definitiv in viitor, unde o intalneste iarasi pe tanara Jackie iesind din aceeasi cafenea, iar aceasta se opreste si de aceasta data sa il ia cu masina. Numai ca situatia e putin schimbata: Jackie e o tanara incantatoare, radiind de fericire si armonie, autoturismul e unul modern, Jane traieste si isi serbeaza o onoua aniversare, iar tanara eroina nu mai este chelnerita, ci cadru medical. Un sfarsit optimist, nu?

Ce m-a impresionat la acest film? Ei bine, ar fi cateva aspecte, dintre care ma voi opri numai la calitatea realizarii scenelor de tensiune nervoasa, surprinderea fina a legaturilor invizibile care leaga doi oameni la un moment dat, emotia pe care o transmite fiecare cadru. Adevarul e ca m-a miscat, pot spune ca am simtit durerea, deznadejdea, tulburarea si fericirea personajelor, ceea ce face din aceasta pelicula una deosebita. Apoi, ceea ce m-a impresionat a fost ideea centrala a filmului, chiar inedita, acea translatare dintr-o viata intr-alta. M-am trezit dintr-o data intr-o poveste izbitor de asemantoare celei din "La tiganci" de mircea Eliade. Dar care sa fie oare scopul acestul fenomen? Karma, destin, ideea de inger, potentialul uman, intoarcerea in timp, viata ca un vis? Atatea intrebari....

Desi pare de domeniul fantasticului, tind sa cred ca nu cunoastem nici pe departe posibilitatile pe care ni le poate oferi propriul nostru corp.... Cat de putin cunoastem, dar dorim sa cucerim universul!!!!

Ma bucur ca inca mai exista si filme BUNE.

Ce bucurie in casa mea!!!

Vineri, 10 august, va ramane un timp o data memorabila pentru mine - am devenit "bunica"! Bela mea a nascut azi 8 puisori superbi. Ma gandeam ca va naste abia peste 1-2 saptamani, dar... surpriza! Cu doar un sfert de ora mai devreme ma intampinase latrand bucuroasa si apoi a disparut.... Desi am avut mereu caini in curte, nu am avut niciodata ocazia sa vad nascandu-se pui.... E ceva cu totul deosebit.... Peste vreo doua saptamani am sa postez si pozele cu ei - abia atunci le dau ochii.

Ieri concluzionam cu o colega de serviciu ca noi nu suntem in stare sa facem copii, dar catelusele noastre nu au stat prea mult pe ganduri. Si chiar le place noua postura de mamica!

Acum va trebui sa vad ce fac cu 8 puisori si cum le gasesc stapani. Asa ca daca stiti pe cineva doritor, dati un buzz.