Hoinarind pe net, am gasit saptamana trecuta un blog care mi-a atras atentia prin sensibilitatea autoarei, dar si prin trairile intense si profunde, in ciuda tineretii evidente a posesoarei. As putea spune ca e o parte din ceea ce eram si eu la varsta ei, dar ceva mai matura, mai dura decat mine.
Si iata cum usor-usor apar diverse intrebari de genul: "de ce e atat de matura?", "de ce lasa impresia ca nu se bucura de viata, de anii pe care ii are?" si multe alte asemenea intrebari... Cineva spunea ca daca nu ne punem intrebari, nu existam. "What should I wonder about?" was the answer and the teacher replied: "Everything. From the beginning of the Universe, to the name of your friends. What do you know about the world?"
Mai deunazi, domnisoara de care iti spuneam se intreba cum e sa mori si cum a devenit atat de "impasibila in fata mortii". Ei bine, iata un subiect bun de discutat. Uneori si eu mi-am pus aceasta intrebare: cum de oamenii, mai ales cei tineri, sunt atat de insensibili in fata mortii. Spune-mi si mie de ce sunt atat de rai, reci, insensibili, egoisti.... Si tot eu imi raspund: se tem. De ce anume, inca nu mi-am dat seama. Toti avem o armura mai mult sau mai putin eficienta care ne protejeaza impotriva atacurilor celor din jur, dar... Nu cred ca am auzit pe cineva murind din iubire, tristete sau pentru ca a fost insultat... Se intampla, zi de zi, tuturor. Dar oare aceasta armura este necesar sa fie atat de impenetrabila incat sa ne izoleze spiritual complet de lume? Este acesta raspunsul pentru o stare de bine? Eu nu cred... "Ma tem sa nu fiu ranita, sa nu sufar" - expresii de genul acesta auzi sau citesti in orice revista, pe orice blog, in orice mijloc de transport in comun. Dar cum pot oare simti oamenii acestia iubirea, dorul de o alta persoana, tristetea, simpatia, afectiunea pentru cineva daca nu sufera???? Nu li s-a spus ca numai suferind gasim adevaratul sens al cuvantului "a iubi"? Atata timp cat nu simti ca te doare sufletul, ca ai da orice numai ca un anumit eveniment nedorit sa nu se intample, nu ai cum sa spui ca iubesti. E atat de simplu ca spui ca iubesti pe cineva... Fara sa vrei iti vine pe buze, ca ceva natural, ar asa sa fie oare? Cine a spus ca iubirea inseamna numai lapte si miere, numai paradis???? Si uite cum incep sa aberez, sa o iau razna, plecand de la un subiect si ajungand la altul...
Ca toti ceilalti, si eu mi-am inchipuit cum o sa fie cand am sa mor si am descoperit cat de multe persoane ar suferi mai mult sau mai putin din cauza disparitiei mele... Sincer, nu m-as fi asteptat... A fost doar un vis, dar care e diferenta intre vis si realitate???? Apreciez mult modul american de a accepta moartea ca pe ceva natural, fara zarva care exista la noi, fara bocete, fara vaicareli, lesinuri teatrale... Durerea se poarta in suflet si uneori pe fata.
Adevarul e ca ma doare cand vad atatia tineri frumosi si isteti, dotati cu mult mai multe "bile albe" decat mine cum trateaza cu indiferenta tot ce ii inconjoara. Efectiv ma doare sa cosntat ca ceea ce e frumos si placut in viata trece pe langa ei, iar ei nici macar nu-si dau seama - se pazesc atat de tare sa nu fie raniti si asteapta in fiecare zi sa se intample ceva miraculos, uitand ca miracolul este sub ochii lor, ca placerea este efectul durerii....
Imi aduc aminte cum, in urma cu ani de zile, un iubit de-al meu, dotat cu un corp de zeu si o minte cu adevarat stralucitoare, era de-a dreptul imun la atingerea mea. Explicatia suna ceva de genul: "nu sunt obisnuit sa ma manifest. nu sunt obisnuit cu asemena tratament". Ai inteles? Ceva atat de natural si elementar precum atingerea ii era strain!!! In acest caz mai are rost sa te intrebi de ce este atat de distant si rece????
Sigur am aberat, dar intrebarile pe care mi le pun se leaga una de alta si impreuna formeaza un ghem de nedescalcit.... AJUTOR!!!!!
Si iata cum usor-usor apar diverse intrebari de genul: "de ce e atat de matura?", "de ce lasa impresia ca nu se bucura de viata, de anii pe care ii are?" si multe alte asemenea intrebari... Cineva spunea ca daca nu ne punem intrebari, nu existam. "What should I wonder about?" was the answer and the teacher replied: "Everything. From the beginning of the Universe, to the name of your friends. What do you know about the world?"
Mai deunazi, domnisoara de care iti spuneam se intreba cum e sa mori si cum a devenit atat de "impasibila in fata mortii". Ei bine, iata un subiect bun de discutat. Uneori si eu mi-am pus aceasta intrebare: cum de oamenii, mai ales cei tineri, sunt atat de insensibili in fata mortii. Spune-mi si mie de ce sunt atat de rai, reci, insensibili, egoisti.... Si tot eu imi raspund: se tem. De ce anume, inca nu mi-am dat seama. Toti avem o armura mai mult sau mai putin eficienta care ne protejeaza impotriva atacurilor celor din jur, dar... Nu cred ca am auzit pe cineva murind din iubire, tristete sau pentru ca a fost insultat... Se intampla, zi de zi, tuturor. Dar oare aceasta armura este necesar sa fie atat de impenetrabila incat sa ne izoleze spiritual complet de lume? Este acesta raspunsul pentru o stare de bine? Eu nu cred... "Ma tem sa nu fiu ranita, sa nu sufar" - expresii de genul acesta auzi sau citesti in orice revista, pe orice blog, in orice mijloc de transport in comun. Dar cum pot oare simti oamenii acestia iubirea, dorul de o alta persoana, tristetea, simpatia, afectiunea pentru cineva daca nu sufera???? Nu li s-a spus ca numai suferind gasim adevaratul sens al cuvantului "a iubi"? Atata timp cat nu simti ca te doare sufletul, ca ai da orice numai ca un anumit eveniment nedorit sa nu se intample, nu ai cum sa spui ca iubesti. E atat de simplu ca spui ca iubesti pe cineva... Fara sa vrei iti vine pe buze, ca ceva natural, ar asa sa fie oare? Cine a spus ca iubirea inseamna numai lapte si miere, numai paradis???? Si uite cum incep sa aberez, sa o iau razna, plecand de la un subiect si ajungand la altul...
Ca toti ceilalti, si eu mi-am inchipuit cum o sa fie cand am sa mor si am descoperit cat de multe persoane ar suferi mai mult sau mai putin din cauza disparitiei mele... Sincer, nu m-as fi asteptat... A fost doar un vis, dar care e diferenta intre vis si realitate???? Apreciez mult modul american de a accepta moartea ca pe ceva natural, fara zarva care exista la noi, fara bocete, fara vaicareli, lesinuri teatrale... Durerea se poarta in suflet si uneori pe fata.
Adevarul e ca ma doare cand vad atatia tineri frumosi si isteti, dotati cu mult mai multe "bile albe" decat mine cum trateaza cu indiferenta tot ce ii inconjoara. Efectiv ma doare sa cosntat ca ceea ce e frumos si placut in viata trece pe langa ei, iar ei nici macar nu-si dau seama - se pazesc atat de tare sa nu fie raniti si asteapta in fiecare zi sa se intample ceva miraculos, uitand ca miracolul este sub ochii lor, ca placerea este efectul durerii....
Imi aduc aminte cum, in urma cu ani de zile, un iubit de-al meu, dotat cu un corp de zeu si o minte cu adevarat stralucitoare, era de-a dreptul imun la atingerea mea. Explicatia suna ceva de genul: "nu sunt obisnuit sa ma manifest. nu sunt obisnuit cu asemena tratament". Ai inteles? Ceva atat de natural si elementar precum atingerea ii era strain!!! In acest caz mai are rost sa te intrebi de ce este atat de distant si rece????
Sigur am aberat, dar intrebarile pe care mi le pun se leaga una de alta si impreuna formeaza un ghem de nedescalcit.... AJUTOR!!!!!
Un comentariu:
"Imi aduc aminte cum, in urma cu ani de zile, un iubit de-al meu, dotat cu un corp de zeu si o minte cu adevarat stralucitoare, era de-a dreptul imun la atingerea mea. Explicatia suna ceva de genul: "nu sunt obisnuit sa ma manifest. nu sunt obisnuit cu asemena tratament". Ai inteles? Ceva atat de natural si elementar precum atingerea ii era strain!!! In acest caz mai are rost sa te intrebi de ce este atat de distant si rece????"
Cine era?
Trimiteți un comentariu