Azi m-a cuprins o tristete adanca, desi nu am niciun motiv serios. Pur si simplu asa s-a intamplat. Si totusi....
Nu era suficient ca viata mea de zi cu zi este un val urias care vine pe neasteptate si sterge tot ce e prestabilit, instaurand noi legi temporare... M-am cam saturat ca activitatea mea de la birou sa fie atat de dinamica, mi-as dori o perioada de repaus in care sa nu fac altceva decat sa trandavesc, sa ma regasesc, mi-as dori LINISTE. Mai nou, gandind ca nu am parte de aventura, ci, din contra, ma plictisesc, am considerat ca e cazul sa ma indragostesc.
Inca imi aduc aminte sfaturile doctorului meu curant: "indragosteste-te, incearca sa ai o viata sexuala plina de pasiune, iubeste si simte-te iubita, fa TOTUL pentru a te simti implinita!". Nu o data l-am bombanit iesind pe usa cabinetului... "Ce stie el? E rupt de realitate? Ce crede el, ca ma pot indragosti la comanda, ca pot gasit timpul necesar pentru "vanatoare" sau pentru cel pe care printr-un noroc formidabil l-as gasi? El nu stie ca toata viata mea se reduce la munca intensa la serviciu si apoi obligatii familiale? Nu stie ca momentan nu am timp de mine? Pur si simplu nu am timp! Auzi tu - sa ma indragostesc! Ce idee!!!! Mai are multe idei de genul acesta????"
Mi-aduc aminte cu un zambet fugar pe fata ca eram candva o fetiscana careia nu-i pasa de obligatiile de nicio natura, ca ma indragosteam fara nicio problema, nu importa de cine, atata timp cat eram amandoi in al noualea cer... Azi lucrurile s-au schimbat profund: am fost nevoita sa inteleg si sa accept faptul ca "intr-o relatie, fiecare membru are drepturi si obligatii, dar mai ales obligatii". Si iata cum placerea de a te simti indragostita, de a iubi a disparut sub povara "obligatiilor", cum am devenit incet-incet o "femeie normala".
Din fericire pentru mine, inca am mai gasit, undeva dosit intr-un coltisor al sufletului, un pic din copilaria ce ma caracteriza candva, un pic de nebunie si de tinerete. Si iata ca norocul mi-a suras, neasteptat, acolo unde nu vedeam nimic promitator, iar eu am acceptat provocarea sortii ca pe ceva natural, fara sa intervin in vreun fel, fara sa ma impotrivesc. De cateva saptamani observ acest fenomen dezvoltandu-se, crescand, amplificandu-se si simt cum nu-mi mai simt picioarele si plutesc, dusa de norisorii mei cei dragi depaaaarte.... in tara viselor. Daaaa, visez ca sunt fericita, asa cum nu am fost de foarte mult timp, de parca ar fi trecut o viata intreaga de atunci, iar visul devine realitate si aceasta se contopeste cu visul, iar eu ma pierd.... Unde ma aflu? Nu mai conteaza.... Chiar sunt fericita si nu-mi vine sa cred cat de repede se poate schimba traiectoria unui om in aceasta viata. Credeam ca nu mai sunt lucruri care sa ma socheze, in fata carora sa nu stiu cum sa reactionez, dar se pare ca m-am inselat. Uneori ma intreb de unde simt atata bucurie si atata implinire. De regula, acest sentiment venea navalnic peste mine, transformandu-ma intr-o fiara, o salbaticiune de nerecunoscut. De data asta s-a manifestat atat de suav, de nedefinit si totusi prezent, abia perceptibil, m-a invaluit intr-un nor de parfum floral si mi-a soptit: "bucura-te! traieste! simte! evolueaza!". Asa ceva am mai simtit doar in urma cu ani de zile, pe cand eram inca extrem de tanara ca sa-mi dau seama ca asemenea sansa nu apare decat o singura data in viata si ca trebuie sa o pastrez numai pentru mine. Nu trece nici macar o singura zi sa nu-mi reprosez lipsa de actiune in acele momente, dar... asta e viata... Voi ramane mereu cu acest regret, dar poate am inca o sansa de a fi fericita, de a-mi indeplini destinul...
Asa stand lucrurile, de ce ma simt trista? Pentru ca ma simt vinovata fata de cei din jurul meu pentru faptul ca sunt fericita. As vrea sa rad, sa sar de bucurie, sa radiez, dar nu pot. Ma uit cum ma privesc colegii mei de serviciu, membrii familiei mele, vecinii, cunoscutii si necunoscutii. De ce sunt atat de rai, de invidiosi pe fericirea celorlalti? Mi-e frica, da, FRICA ca toata fericirea mea se va sparge ca un balon de sapun in contact cu invidia oamenilor si astfel ma vad navoita sa pastrez secretul pentru mine insami si sa ma bucur pe ascuns. Tu stii sa tii un secret??? Sssssst....
Nu era suficient ca viata mea de zi cu zi este un val urias care vine pe neasteptate si sterge tot ce e prestabilit, instaurand noi legi temporare... M-am cam saturat ca activitatea mea de la birou sa fie atat de dinamica, mi-as dori o perioada de repaus in care sa nu fac altceva decat sa trandavesc, sa ma regasesc, mi-as dori LINISTE. Mai nou, gandind ca nu am parte de aventura, ci, din contra, ma plictisesc, am considerat ca e cazul sa ma indragostesc.
Inca imi aduc aminte sfaturile doctorului meu curant: "indragosteste-te, incearca sa ai o viata sexuala plina de pasiune, iubeste si simte-te iubita, fa TOTUL pentru a te simti implinita!". Nu o data l-am bombanit iesind pe usa cabinetului... "Ce stie el? E rupt de realitate? Ce crede el, ca ma pot indragosti la comanda, ca pot gasit timpul necesar pentru "vanatoare" sau pentru cel pe care printr-un noroc formidabil l-as gasi? El nu stie ca toata viata mea se reduce la munca intensa la serviciu si apoi obligatii familiale? Nu stie ca momentan nu am timp de mine? Pur si simplu nu am timp! Auzi tu - sa ma indragostesc! Ce idee!!!! Mai are multe idei de genul acesta????"
Mi-aduc aminte cu un zambet fugar pe fata ca eram candva o fetiscana careia nu-i pasa de obligatiile de nicio natura, ca ma indragosteam fara nicio problema, nu importa de cine, atata timp cat eram amandoi in al noualea cer... Azi lucrurile s-au schimbat profund: am fost nevoita sa inteleg si sa accept faptul ca "intr-o relatie, fiecare membru are drepturi si obligatii, dar mai ales obligatii". Si iata cum placerea de a te simti indragostita, de a iubi a disparut sub povara "obligatiilor", cum am devenit incet-incet o "femeie normala".
Din fericire pentru mine, inca am mai gasit, undeva dosit intr-un coltisor al sufletului, un pic din copilaria ce ma caracteriza candva, un pic de nebunie si de tinerete. Si iata ca norocul mi-a suras, neasteptat, acolo unde nu vedeam nimic promitator, iar eu am acceptat provocarea sortii ca pe ceva natural, fara sa intervin in vreun fel, fara sa ma impotrivesc. De cateva saptamani observ acest fenomen dezvoltandu-se, crescand, amplificandu-se si simt cum nu-mi mai simt picioarele si plutesc, dusa de norisorii mei cei dragi depaaaarte.... in tara viselor. Daaaa, visez ca sunt fericita, asa cum nu am fost de foarte mult timp, de parca ar fi trecut o viata intreaga de atunci, iar visul devine realitate si aceasta se contopeste cu visul, iar eu ma pierd.... Unde ma aflu? Nu mai conteaza.... Chiar sunt fericita si nu-mi vine sa cred cat de repede se poate schimba traiectoria unui om in aceasta viata. Credeam ca nu mai sunt lucruri care sa ma socheze, in fata carora sa nu stiu cum sa reactionez, dar se pare ca m-am inselat. Uneori ma intreb de unde simt atata bucurie si atata implinire. De regula, acest sentiment venea navalnic peste mine, transformandu-ma intr-o fiara, o salbaticiune de nerecunoscut. De data asta s-a manifestat atat de suav, de nedefinit si totusi prezent, abia perceptibil, m-a invaluit intr-un nor de parfum floral si mi-a soptit: "bucura-te! traieste! simte! evolueaza!". Asa ceva am mai simtit doar in urma cu ani de zile, pe cand eram inca extrem de tanara ca sa-mi dau seama ca asemenea sansa nu apare decat o singura data in viata si ca trebuie sa o pastrez numai pentru mine. Nu trece nici macar o singura zi sa nu-mi reprosez lipsa de actiune in acele momente, dar... asta e viata... Voi ramane mereu cu acest regret, dar poate am inca o sansa de a fi fericita, de a-mi indeplini destinul...
Asa stand lucrurile, de ce ma simt trista? Pentru ca ma simt vinovata fata de cei din jurul meu pentru faptul ca sunt fericita. As vrea sa rad, sa sar de bucurie, sa radiez, dar nu pot. Ma uit cum ma privesc colegii mei de serviciu, membrii familiei mele, vecinii, cunoscutii si necunoscutii. De ce sunt atat de rai, de invidiosi pe fericirea celorlalti? Mi-e frica, da, FRICA ca toata fericirea mea se va sparge ca un balon de sapun in contact cu invidia oamenilor si astfel ma vad navoita sa pastrez secretul pentru mine insami si sa ma bucur pe ascuns. Tu stii sa tii un secret??? Sssssst....
The kiss of the sun for pardon
The song of the birds for mirth
One is nearer to God's heart in the garden
Than anywhere else on earth
Dorothy Gurney
1858 - 1952
2 comentarii:
nice....sa mi dai si mie id tau...sunt puzderie de fluturi ;)
thanks a lot :) you're nice!
sani_sandulescu@yahoo.com
Sani_sandulescu
Trimiteți un comentariu