Ganduri....

De ce traim? Iata o intrebare care ma urmareste in ultima perioada de timp...

O pritena mai noua, aflata la varsta adolescentei, constata cu durere ca nu este indicat sa te implici intr-o poveste de dragoste, ci numai sa te distrezi. Si atunci ma intreb, retoric bine-nteles: "Care e rostul nostru sa traim? Pentru ce ne nastem?" Adica ne nastem, ne chinuim vreo 15 ani prin diverse scoli incercand sa acumulam cat mai multe informatii mai mult sau mai putin folositoare dupa care suntem nevoiti sa le aplicam in cadrul unei activitati care se numeste "serviciu", eventual ne casatorim, facem sau nu 2-3 copii si dupa inca vreo 30 de ani de rutina ne dam obstescul sfarsit. Si iata ca insisit sa intreb pentru ce traim? Ce rost au toate aceste zbateri: scoala, invatat, serviciu? Daca era nevoie ca cineva sa fie exclusiv dedicat muncii, am fi folosit robotzei. Dar totusi suntem dotati cu un suflet, cu gandire logica si sentimentala. La ce folosesc aceste "daruri"? Va las sa va ganditi si astept un raspuns...

Azi am avut un pic de treaba cu iubitul meu in oras si m-am surprins la un moment dat uitandu-ma atenta la el. Ii era cumplit de somn, abia se misca si, sincer, nu s-ar fi dat jos din pat daca nu mi-ar fi promis ca ma ajuta. Si mi-am dat seama cat de rabdator poate fi sa ma suporte si sa isi respecte promisiunea, desi nu se simtea in stare. Si m-am simtit atat de .... eram in rolul de exploatator, iar fiecare privire ma durea. Imi raspundea cu rabdare si calm la toate intrebarile si nu a lasat vreodata sa se inteleaga dintr-un gest sau vreo vorba ca l-ar deranja situatia, dar l-am simtit obligat promisiunii pe care a facut-o. Extrem de neplacut.... Pana la urma, care este granita intre obligatie si placerea de a face ceva intr-un cuplu? Traind aproape 8 ani intr-o relatie in care obligatia era o lege de fier ce nu putea fi ocolita, mi-am dorit sa elimin acest cuvant din dictionar, dar constat ca sunt obligata sa il accept. Din ce cauza? Pentru ca nu exista suficienta comunicare. Nu m-as fi suparat deloc daca iubitul meu imi spunea ca nu e in stare sa isi duca promisiunea la sfarsit, pur si simplu am fi amanat activitatea respectiva pentru o alta zi. Degeaba am insistat eu sa abandonam momentan proiectul, caci iubitul meu s-a simtit dator sa se sacrifice, pentru a nu ma dezamagi pe mine sau pentru a nu se dezamagi pe sine. Ce bine ar fi daca am comunica mai mult!!!! Dar ce sa faci cu oamenii aceia care au invatat sau au fost invavati sa nu-si exprime sentimentele???? Oricum, cheri, te ador, inclusiv pentru situatii de genul celei de azi cand nu a contat atat de mult starea ta, cat promisiunea pe care mi-o facusesi.

Ieri in schimb, iubitul meu a fost extrem de tandru, neobisnuit pentru un om care nu lasa a i se vedea sentimentele, m-a uimit prin dragalasenia cu care mi-a vorbit si pentru sentimentul acela de dor pe care mi l-a lasat... Cum de sunt oamenii atat de schimbatori? Cum sa nu fiu bulversata in asemenea conditii?

Si daca aceste situatii minore nu ar fi de ajuns, azi aflu cu consternare ca, in ciuda eforturilor mele de a ascunde relatia mea cu iubitul meu, una din rudele mele apropiate a considerat ca e necesar ca toti colegii mei de serviciu sa cunoasca acest aspect al vietii mele intime. Mai mult, cea ce nu cunosc este un subiect tocmai bun de barfa. E penibil sa te afli intr-o asemenea conjunctura.... Cu ce drept se amesteca altii in viata ta???? Voiam sa nu stie nimeni de noi doi si, in ciuda parerii pe care v-ati facut-o sau nu despre mine, pot fi extrem de discreta, in speranta ca ma pot bucura de iubitul meu fara interventii din afara. Inca un vis spulberat... Si uite cum ajung iarasi sa ii urasc pe oameni! De ce nu isi vad de vietile lor?????

Pe de alta parte, mi-e tare dor de cel mai bun prieten al meu.... Se pare ca viata agitata pe care o ducem ne impiedica sa ne mai vedem si usor-usor pierdem legatura. Se pare ca reusim sa ducem la perfectiune rezolvarea a tot felul de prioritati legate de serviciu, scoala, familie si multe alte aspecte alte vietii noastre, si lasam intotdeauna pe mai tarziu o intrevedere cu un prieten sau un banal telefon. Si mai tarziu, peste ani de zile ne intrebam de ce suntem atat de singuri... Eu insami am procedat asa, dar de curand m-am hotarat sa abandonez ceea ce nu e de stricta necesitate si sa ma concentrez mai mult asupra a ceea ce mi se pare mie important in viata: prietenii, iubitul, familia, bucuria si cultivarea sufletului. Ieri l-am invitat la dans si mi-a raspuns ca nu stie sa danseze. Am ajuns cu totii in situatia in care nu mai conteaza nici pentru noi ceea ce dorim sau nu, ci numai ce putem face, ce putem realiza. Pentru prietenul meu era mai important faptul ac nu poate realiza ceea ce ii propusesem, decat sa-si arate entuziasmul si disponibilitatea de a invata. Isi mai aminteste cineva cum e sa dansezi, sa te lasi purtat de muzica si de iubitul sau iubita ta? Pana la urma dansul e o forma de demonstrare a sentimentelor pentru cealalta persoana si increderea totala in ea, e momentul in care cele doua suflete ar trebui sa se contopeasca si sa devina o singura entitate, revenind la forma ei primordiala.

Sunt doar niste ganduri razlete, ivite din neant si disparute in abisul conexiunilor nervoase din creierasul meu. Nu le bagati in seama!